Astazi nu stiu cum sunt, nu simt nici o sarbatoare. Nu trec prin nici o depresie si nici extraveral nu am luat de mult timp. Nu-mi lipseste nimic, iubesc, sunt iubit, imi permit sa mananc, sa ma distrez, sa fac ce face un om normal care nu gandeste prea mult ca maine nu are bani de paine. Din fericire sunt scutit de asta, prin munca mea desigur. Nu am primit nimic de la parintii mei pentru ca nu au. Am plecat de acasa de mic pentru ca nu se mai putea. Ajungeam la varsta in care intelegeam ca alcoolul pe care tata-l “folosea”, nu e bun, la fel si scandalurile din casa. Nu mi-am plans niciodata de mila, nu am acuzat niciodata pe nimeni. Am o viata frumoasa si cu toate astea parca imi lipseste ceva. Nu stiu ce. Am momente in care sunt foarte trist, fara nici un motiv, stau si caut cauzele si nu-mi explic. Inebunesc oare?
Cei din jurul meu au plecat deja sa ia LUMINA, este aproape miezul noptii… nu simt decat o frustrare, nimic altceva.
Imi doresc un copil, din pacate nu pot face copii, dar pot infia unul. Cine stie, poate voi face asta. E ceva ce-mi lipseste, ceva ce poate m-ar face cu adevarat implinit. Dar am si o parte egoista, in care ma condamn pentru ca nu pot fi TATA. Nu pot avea un copil din sangele meu. E dureros si trist pentru mine si mai dureros e sa stiu ca nu am nici o vina pentru asta.
Ajung la o varsta in care nimic nu ma mai impresioneaza, in care zic ca nu am nevoie de nimeni in jurul meu, nu am nevoie de prieteni, de rude, de musafiri. Am momente, dese, in care nu doresc sa vad pe nimeni.
Mereu am fost o fire vesela, sociabila, solar. Dar daca stau sa ma gandesc bine, eu nu sunt asa. Eu, natural, sunt exact asa cum ma simt acum cand scriu acest post. ( Hristos a Inviat, dragilor. Este 00.00 )
Va fi o noapte alba, o noapte in care gandurile mele o vor zbura, aproape sau cat mai departe, iar dimineata, voi fi acelasi ca si pana acum.