Vorbea Irina, despre moarte. Nu am dormit toata noaptea dupa acel post. Nici acum nu dorm. Am scris mult de tot astazi, sper ca uneori ceea ce scriu sa si public intr-o carte, e un vis, al meu, de mic. Toate la timpul lor,imi zic. Evit sa postez aici “lucrarile mele”. Unele dintre ele le consider prea personale sau prea acuzatorii privind personalitatea si caracterul meu, frustrant uneori, acid, dulce,amar,tot uneori.
Moartea asta, imi trece un fior prin sira spinarii. Paradoxal, moartea ma atrage si ma sperie, e acel ceva, interzis, de care voi avea parte, odata, doar odata.
Eu cand voi murii, de fapt nu voi fi mort. Pentru ca moartea e un cadou al vietii si-l astept ca atare. Moartea e un buna pentru un popa, caci isi face slujba.
Mi-as face o poza cu ochii injectati de atata privit in monitor, de cafelele din ultimele 16 ore, de tigarile fara numar, desi imi place sa cred ca am reusit sa le las… Oare asta nu e moarte? Stai nu te grabii, autodistrugere zici?
Poate nu am nimic de “pierdut”. Am incercat de mult sentimente ca iubirea, fericirea, dar am fugit de ele ori naiv, mi-am batut joc. Nu vreau sa-ti spun asta.

Nu stiu daca cred in viata eterna. La prima vedere imi pare totul un mare cacat, in care calc zi de zi, murdarindu-mi sufletul cu venin, amar…
In egoismul meu, consider moartea cumplita doar din faptul ca, ea, lumea, va exista si dupa ce eu nu mai sunt.
Vreau sa “mor” cat sunt inca in viata, pentru ca daca intradevar mor, voi muri pentru todeauna.
Cu siguranta ca voi gasi ceva, dincolo, in pamant, in cer, unde voi fi. Voi trai din emotiile vietii mele fizice, cu fiecare tresarire avuta aici, alaturi de voi.
Iadul nu ma inspaimanta, la fel cum nici Raiul nu imi provoaca placeri, gandindu-ma. Vreau sa fiu singur si sa-mi “traiesc” eternitatea. Nu Vreau un Dumnezeu care sa ma carmuiasca, care sa-mi unga cu raze parintesti, aripile, albe sau negre, de inger. Nu vreau hrana spirituala, pentru ca adevarata hrana spirituala o primesc acum, in aceasta viata.