Romania asta este mereu surprinzatoare… Vorbim peste tot de inundatii, de case, de oameni care au ramas pe drumuri, dar nu facem nimic pentru a-i ajuta pe oamenii astia.
O sa ziceti… Ce putem face? Pai desigur nu prea multe. Dar de la nepasare la ipocrizie este doar un pas.
A fost si Basescu acolo. Si-a pus cizmele de cauciuc, si-a schimbat vocea cat mai asemanatoare cu cea a taranilor si bine a fost. Promitem mult, promitem case mai bune decat ce au avut oamenii, dar ne limitam la o franzela si o sticla cu apa, un autocar care sa duca taranii la nu stiu ce sala de sport improvizata, ca de, a muncit omul o viata intreaga, merita si el in momentul in care nu mai are nimic, o baraca unde sa-si puna capul. Este o rusine ca oameni fara nici o vina trebuie sa suporte nepasarea autoritatilor. Basescu trebuia tarat printre noroaie, sa guste personal durerea de acolo. Doar prezenta nu linisteste, nu linistesti omul daca-i zici ca “lasa bre’ Dumitre, ca-ti facem casa mai buna decat ai avut dumneata”.
Oare cum s-ar fi comportat Boc ca presedinte? Sau Vadim? Tot asa, cred…
Ne-am obisnuit sa promitem, mandate dupa mandate, ne-am obisnuit sa iubim promisiunea mintind pana si omenia care etic trebuie sa ne caracterizeze.
Am vazut oameni mancand in cimitir, sobe improvizate si, dureros, morti care au pornit “la vale” o data cu apa. Este foarte greu sa traiesti in nepasare si jenant cand nimic nu te atinge.
Oamenii de acolo sunt toti morti, au murit de tristete. Nici cea mai buna franzela din lume nu le va mai reda linistea cu care-si traiau viata.