Sună soneria… apare vecina! Eram ca de obicei în bucătarie. Învârteam de zor într-o tigaie plină de ficați și rinichi. Se face comodă după ce mă intreabă de zece ori daca îi permit să se așeze.  Mi-a adus un cadou. Am fost impresionat pe moment. Ne cunoaștem de prea puțin timp. Este un gest foarte frumos.
Nu știu prin ce manevre scoate de sub rochie o broșură. Era cadoul pentru mine, frumos tipărit de martorii lui Iehova. Denisa face ochii mari, presimte că voi bufnii în râs așa că-și ascunde capul după ușa. Întorc și eu capul, dar reușesc să îmi păstrez seriozitatea.
Deschide repede Biblia și-mi dă un pasaj sa-l citesc. Îngân ceva și fac pe plac bătrânei. Apoi ne zice că zilele sunt numărate, că vine sfârșitul lumii. ( Telepatic parcă îi zic Denisei în românește că zilele ei sunt numărate, nu ale noastre) Întoarcem capul ca și prima dată, acum totuși se simte că nu-mi pot abține râsul. Ies pe balcon o secundă, apoi revin după ce-mi promit să-mi păstrez cumpătul. Este prea de treabă vecina. Nu vrem să o jicnim.
Willy incepe sa-i miroase picioarele și chiar în momentul in care baba citea cu patos broșurile respective… incepe să i-o tragă, la picioare desigur, ca și cum baba ar fi ultima șoricară de pe pământ, ca și cum presimțea sfărșitul pe care vecina îl prevestea. Dar totuși câinii sunt daltoniști! Oare este singurul câine din lume care poate observa albastrul deschis, imprimat pe rochița vecinei? Întreb doar.
”Jenați” de situație ne cerem scuze pentru comportamentul lui Willy, e și el mic. Are aproape 5 ani! Iar bietul de mine promit solemn să citesc cu interes broșurica! Promit!

Tags: soricar