După ce trec peste noi ceva ani vechime în câmpul muncii, câteva locuri de muncă schimbate, câteva runde de interviuri date şi perioade de probă sau preaviz suportate, putem sau ar trebui să putem spune cum ar arăta jobul perfect, ideal pentru noi.
Ne cântărim experienţa în muncă, ne contorizam punctele slabe scoase în evidenţă de diversele joburi şi ne exagerăm orgolios şi doar puţin punctele forte. Toate astea apoi le filtrăm prin preferinţe sau le împărţim la dorinţa sau visul ăla de când eram copii şi care răspundea la: “ce te faci când ai să fii mare?” Binenteles, cu singura condiţie, să nu fie anulat din start, gen cosmonaut sau pilot de F1.
Eu mi-am dorit să fiu profesoară. Am fost. Aş putea trăi fiind profesoară sau educatoare. Era frumos şi drag mie jobul.
Un vis mai recent al meu e să am o florărie. Îmi doresc enorm să am grijă de un butic plin de găleţi de flori. Aş putea trăi vânzând flori.
Sau aş munci cu drag într-un magazin de tricouri inscripţionate. Cum am şi făcut timp de doi ani. Încă mai văd tricourile mele plimbându-se prin oraş.
Sigur şi precis n-aş putea presta un job de care ar depinde vieţile oamenilor. N-aş putea fi doctor sau asistentă. Nu. Clar nu.
Ceva uşor, creativ, liber şi vesel. Raportul direct proporţional între stres şi remuneraţie, între responsabilitate şi bani îl ştiu şi nu îl susţin. Îmi prefer nervii întregi şi cât mai puţine lucruri care să-mi fie imputate. Eu sunt probabil un caz aparte. Nu îmi doresc o carieră clasică sau un job bănos.
Cât de des ne întrebăm unde suntem şi unde ne doream să fim când eram copii? Chiar şi în cazurile în care dă cu plus.
Cât de mult contează viaţa liniştită, cariera corporatistă şi bănoasă sau talentele negate sau accentuate?
Cineva mi-a spus o glumă anul trecut. Probabil circulă pe internet. E mai mult o povaţă şi mi-a plăcut enorm. În ea e vorba de un om foarte bogat şi destul de în vârstă care se plimbă cu iahtul sau luxos pe Amazon căutând un loc pe mal să pescuiască. Întâlnind un pescar pe un mal îl întreabă cine e şi ce face. Acesta îi răspunde că e un om simplu care trăieşte acolo. Toată ziua pescuieşte, copiii se joacă prin păduri, seara se întoarce la colibă, soţia găteşte peştele, stau în jurul focului, cântă la chitară, privesc luna şi-apoi se retrag, se iubesc şi se odihnesc.
A doua zi de la capăt. Omul foarte bogat atunci i-a zis că cel mai bine ar fi să îşi înveţe şi copiii să pescuiască. De ce? Păi aţi prinde mai mult peşte şi aţi putea da la schimb pe alte alimente şi chiar pe o bărcuţă. Şi? Şi cu o bărcuţă de lemn ai putea prinde şi mai mult peşte şi ai putea şi vinde. De ce? Păi ai face bani. Să? Să îţi iei o bărcuţă cu motor în câţiva ani şi o plasă mare de pescuit. Pentru? Să prinzi mult mult peşte. Şi dacă munceşti mult mult timp îţi poţi deschide propria mică industrie de conserve de peşte şi ai exporta în toate ţările lumii. De ce? Ca să faci mulţi mulţi bani! Pentru ce? Ca la bătrâneţe să te retragi pe un mal cu familia, să pescuieşti şi să cânţi la chitară în jurul focului, să priviţi luna… ??!
Tags: jobul perfect, opinii, romania, social
Mereu am fost o visatoare … si am ajuns, prin diverse circumstante, sa fiu editor/scriitor de lb Engleza. Dream job, I tell ya. Nu e cel mai sigur job din lume (dar hey, care e ?) insa pe langa partea materiala imi ofera satisfactia ca fac ce ador.
Visul meu? Sa deschid o cafenea + librarie (a citit cineva “Bookends” – Jane Green?). Ma gandesc de ceva vreme la asta.
[...] This post was mentioned on Twitter [...]
Pentru mine jobul perfect inseamna… de fapt nu prea stiu. Fac atatea lucruri doar pentru acoperii cheltuielile lunare. Am lasat acum cativa ani “sortul de bucatar” pentru jurnalism. Mi-am tocit coatele prin diverse redactii de ziar, am muncit, muncesc si nu regret… muncesc cu drag!
Am lasat invatamantul dupa ce ani de zile eram increzatoare. Am tocit toate cartile si am terminat cu note foarte bune. M-au repartizat intr-o comuna la 35 km de orasul unde locuiesc unde nici macar tren nu este. Si dupa toti acesti ani de scoala si vreo 2 de profesat am facut scoala de asistenti medicali si in curand plec la un contract in Italia la o clinica. Nu mai fac ce-mi place. Am totusi satisfactia ca imi castig existenta.
Cică dacă faci ce îți place, nu vei munci un minut toată viața.
Iar ce fac, mie îmi place
De acord cu ce a spus Ionut Staicu. Daca ne luptam mai mult pentru ceea ce ne place, teoretic nu muncim, pentru ca ne place ceea ce facem.
A venit vacanta si vreau sa lucrez.Da stiu,e pacat,pt ca voi lucra mai tarziu toata viata.Si totusi am nevoie de ceva de facut,nu vreau sa stau in casa sa lenevesc.Am facut si asta dar mi-a ajuns.Mai citesc,invart canalele tv,aproape am invatat pe dinafara programul,ies afara si ma plimb cand am cu cine.O parte din cunoscuti pleaca in vacanta pt ca isi permit si unii lucreaza…picolite,sampling….Si cam aici se opresc posibilitatile.Din motive simple si de inteles,parintii se impotrivesc sa vin noaptea acasa,deci nu pot sa fiu picolita…si nici nu vreau,pt ca munca pe care o depui nu e rasplatita asa cum ar trebui. Ce sanse am sa-mi gasesc un loc de munca care sa-mi placa. Vreau ceva motivant care sa-mi puna in avantaj calitatile. Ok. Nu vreau picolita, nu vreau plasatoare de produse sau pliante. Ce pot alege? Sau mai exista locuri de munca pe care le pot alege? Sunt confuza!
Jobul perfect este cel care iti place cel mai mult
si streseaza cel mai putin.
Doing what you like is freedom. Liking what you do is happiness.
Eu am observat ca nici un job nu este perfect, imi dorec sa fac cutare job, cand ajung sa il fac incep sa ii vad si neajunsurile nu doar aspectele frumoase
Stresul ne macina zi de zi. Am ajuns sa cred ca nu se mai merita sa traiesc daca viata mea doar la nervi si tipete se rezuma. Life is short!