Despre el, istoric şi geografie, aici. Despre Galaţiul din mine am să vă vorbesc calm şi senin.
M-am născut aici şi în 30 de ani, locurile pe care le-am iubit de mică nu s-au schimbat. Şi sunt singurele pentru care m-aş întoarce oricând cu plăcere în oraşul meu. Oraşul tată cum îi spune Dina. Pentru mine oraşul casă. Fiecare stradă, colţ, parc e bântuit de amintirile mele, iubirile mele, primul sărut, o despărţire, o promisiune, o cerere în căsătorie, o escapadă sau o aventură. Am avut marele noroc să-i cunosc toate feţele. Copilăria mi-am petrecut-o într-un cartier aglomerat de blocuri turn, zgomotos şi viu cu familii numeroase, prieteni mulţi ce mi-au rămas pe viaţă. Blocuri de combinisti le spuneam pentru că părinţii noştrii lucrau în combinat şi noi alergam toată ziua cu cheia-n gât prin cartier. Până la patru jumătate când începeau părinţii să apăra. Toţi. Adolescenţa mi-am trăit-o în centru, în mansarda unei case vechi şi frumoase( casa bunicilor mei care e acum casa părinţilor) în vecinătatea cinema-urilor, parcurilor, muzeelor. Am adunat în mine atâtea locuri şi sentimente în oraşul ăsta şi poate e prima dată când le înşir efectiv în scris. Sunt locuri speciale pentru mine şi dacă treceţi vreodată pe-acolo acordaţi-mi un gând sau o tresărire. Pentru că locul ăla aşa cum vi-l menţionez, face încă parte din mine. Strada Domnească veche şi parfumată, strada Brăilei ce străbate oraşul, parcul Eminescu, Grădina Publică, la trenuri, la vişini, faleza cu sălcii, faleza superioară, Dunărea, Turnul Televiziunii, la Elice, Libertatea, gara, tunelul.
Sentimentul întoarcerii acasă are două nuanţe. Cea veche e pe ritmul şinelor de tren şi a întunericului din tunelul CFR de la intrarea în Galaţi. Când treceam de tunel ştiam deja că sunt înapoi acasă. Şi mersul lent al trenului, şi luminile slabe din compartimentele aglomerate sporeau emoţia. Cea nouă e apropierea cu maşina când primul lucru care se vede e combinatul. Şi oricât de multe aspecte negative i-aţi găsi, e combinatul galatenilor şi ne-a dat de muncă şi ne-a reprezentat destul de mult în lume.
Adolescenţa mea are culoarea parcului de pe Domnească de lângă clădirea veche a cotidianului VIAŢA LIBERĂ. Acolo ne întâlneam joia să scriem pentru Tranzit prin adolescenţă, o rubrică a noastră. Un parc al nostru. Un moment al nostru. Acolo, pe strada cu tei vestiţi m-am îndrăgostit la prima vedere. Plimbându-mă pe stradă.
La Fructul Soarelui, o scluptura metalică de pe faleza superioară m-am despărţit prima oară. E un loc frumos ce îţi permite să vezi Munţii Măcinului de peste Dunăre. Acolo mă duc să oftez, în nopţile de vară întinsă pe iarbă şi privind luna.
La trenuri, în Grădina Publică, este un loc retras din imensul parc/pădure bun pentru întins pe cuburile de piatră şi dat semnificaţii norilor.
Să vizitaţi şi Bratesul. E lacul cu senzaţia de mare neagră, cu un mal lat de nisip fin şi lebede plutitoare.
Şi când vă săturaţi de cluburi, baruri rock şi festivaluri folk pierdeţi-vă la târgurile handmade şi vintage, în cafenelele retro sau străzile mici pline de castani. Ascultaţi Şeicaru, citiţi Lorelei a lui Teodoreanu şi-apoi veniţi în orice anotimp să priviţi Dunărea în oraşul meu.
La zid sau la elice sunt părculeţe mici, cochete sau locuri de-ntalnire pentru tineri, maşini, motoare şi terase plutitoare.
În parcul Eminescu, vara, mă răcoresc în căderile înalte de apă şi aţipesc pe iarba curată. Şi-apoi postez pe blog de la terasele comode cu bere nefiltrată. Iarna m-ascund în fotolii călduroase în cafenele cu mansarde familiare.
Să veniţi, să vă plimbaţi mult, să vizitaţi Pădurea Garboavele şi grădina Zoo, parcul de la rondou plin de rolleri, stadioanele şi bazinele, biblioteca cu săli de lectură ce-mi ştiu secretele, galeriile de artă luminoase şi gara fluviala ce mie întotdeauna îmi dă un sentiment de despărţire şi-un gol în stomac chiar dacă nu-mi pleacă nimeni.
Şi se apropie Sfântul Andrei şi-atunci Galaţiul chiar merită văzut în straie de carnaval, lumini, concerte, vrăjitoare, vin fiert şi turtă dulce de ziua lui.
Promit la schimb să va vizitez oraşul dacă mă convingeţi că-i frumos şi că-i al vostru. “Rasfoind” internetul, am descoperit concursul organizat de Timisoreana, la care particip si eu cu acest articol. Sunt curioasa daca iti cinstesti orasul asa cum merita! Te provoc la scris! Ai aici toate detaliile, ba chiar poti castiga un notebook Dell Mini si multe alte premii!
Oana… Arad se numeşte oraşul meu. Întins ca palma unui om cu liniile vieţii, norocului, dragostei şi carierei cam netezi, Aradul forfoteşte de claxoane de maşini străine, frânturi de conversaţii cu gramatica pusă la punct şi fâlfâiri de frunzet bogat când vântul de pe Mureş suflă (şi cam suflă), sesizând copacii de prin parcuri. Aerul cetăţii miroase a parfumuri amestecate, iar luminile străzilor găuresc întunericul serii în cel mai romantic chip.
Avem o istorie semeaţă, un prezent măgulitor şi un viitor luminos, noi, arădenii. Cu toate acestea, spre deosebire de Havana, Aradul a ieşit rănit din comunism, iar tranziţia, cu tonurile ei de gri, a învîrtit cuţitul în rană. Sunt multe lucruri pe care le-aş schimba la Arad, şi anume non-culorile posace care umbresc viaţa oraşului, aşa cum ar trebui sa fie.
Clişeul postdecembrist numărul unu în acest colţ de Balcani este lamentarea generală vizavi de gropile din asfalt. Ei bine, voi intra cu capul înainte în subiect. Cu cât te îndepărtezi de centrul pus la punct ca o clasă înainte de inspecţie, străzile te cam lasă baltă. Ca pieton nu e atât de problematic, dacă laşi la o parte estetica, însă toate celelalte categorii de participanţi la trafic au de suferit. Copiii pe role îşi târâie picioarele pe nişte trotuare ca după bombardament. Ce fac ei nici nu seamănă cu mersul pe role, ci cu o proba stupidă la ceva concurs de weekend la o televiziune provincială. Bicicliştii ocolesc, se opresc, îşi iau bicicleta pe sus şi data viitoare cheamă un taxi. Nici vorbă să aibă piste speciale pentru ei, şi dacă au, acolo stau parcate maşini. Drept urmare, le rămâne extrema dreaptă a şoselei, teren minat, pentru că acolo se termină straturile succesive de asfalt din tentativele urbanistice precedente, şi, deci, s-a format un mare şanţ care trebuie evitat cu atenţie. Şoferii urlă cel mai tare, pentru că urlă la toţi: la pietoni, la biciclişti, la municipalitate şi unii la alţii. Şi au de ce.
[...] Galaţiul meu. Cum îl simt eu. Mon Oct 25, 2010 16:14 pm Despre el, istoric şi geografie, aici. Despre Galaţiul din mine am să vă vorbesc calm şi senin. M-am născut aici şi în 30 de ani, locurile pe care le-am iubit de mică nu s-au schimbat. Şi sunt singurele pentru care m-aş întoarce oricând cu plăcere în oraşul meu. Oraşul tată cum îi spune Dina. Pentru [...] [...]
E si orasul meu… Sau a fost. Stiu la perfectie orice loc ce merita vizitat. Si frecventat. Recent m-am indragostit de un altul, nu il cunosc asa de bine incat sa va scriu despre el…
In schimb 18 ani Galatiul m-a suportat. E de vizitat.
Eu am plecat din Galati acum 4 ani. In afara de familie altceva nu ma mai leaga de el. Nu mi-a placut niciodata. Cel putin in ultimul an de liceu cand au inceput sa apara toti cocalarii pe faleza sau care faceau poze “sexy” la statuia lui Mihai Eminescu. Si tot asa.
Am dat Galatiul pentru Bucuresti si nu regret nici macar o secunda
Ciresica, n-am indemnat pe nimeni sa traisca in Galati dar am crescut, iubit si invatat frumos in orasul asta si nu-l reneg. Si-ndemn la vizitat cu sufletul. La aspectele povestite de tine nu mi-e rusine nici cu Bucurestiul. Galati e acasa pentru mine. Si-s mandra chiar de am sa ma las adoptata de un alt oras.
Nici eu nu il reneg. Acolo m-am nascut, dar casa mea este acolo unde cuvintele de lauda sunt nemarginite…si Galatiul nu face parte din categoria asta. Ii admir pe ai mei ca au ramas acolo si ca nu ne-au impus sa ramanem si noi alaturi de ei. Nu m-as vedea traind intr-un oras mic. Dupa 4 ani de stat in Bucuresti si el a ajuns sa mi se para mic si neincapator. Poate ca nici aici nu este locul meu…sunt in cautari de “casute”.
Acum fiecare vede orasul natal in felul sau. Nu ii iau in deradere pe cei care admira Galatiul pentru ca nu ar fi etic din partea mea. Dar cred ca in mare parte tine si de ce viata ai avut in perioada respectiva
Te salut cu multa caldura si simpatie, desi nu te cunoc, dar iata ca te-am citit ! Ai scris despre Galati si ar fi fost culmea sa nu ma bag si eu in seama, caci sunt galateanca si inteleg perfect, la cei 39 de ani ai mei si la atata trait in acest oras, ce inseamna sa traiesti intr-un astfel de oras ! Iti marturisesc ca si eu am un sentiment minunat cand poposesc la Fructul Soarelui si de cate ori il vad de la balconul apartamentului unde locuiesc.
In rest, nu mai comentez. E totusi orasul meu si nu pot sa fac comparatii, desi as putea ! Numai bine !