Dragobetele ar trebui sa fie sarbatoarea dragostei pentru românii de pretutindeni, reprezentând cele mai frumoase obiceiuri stravechi ale poporului român.
Propun sa ne iubim de Dragobete. Nu pentru ca nu am avea un alt motiv sau pentru ca asa cunoastem noi sarbatoarea asta ci pentru ca ne da motivul sa iubim si altfel, ne da motivul sa ne aratam iubirea urmand traditiile dacilor, datinile autohtone si e incarcata cu atata iz de legenda si abur de mistere magice incat o cred in stare sa ne vindece de neincrederea in dragoste.

De Cap de primavara (asa se mai numeste in unele zone) sa adunam din toate zonele noastre cele mai frumoase ritualuri si sa le facem rand pe rand pe toate, onorand ziua, primavara si originea noastra.
O sa ne-ntoarcem in noi si in originea sangelui dac si-o sa o tinem ca zi sfanta, ziua de Dragobete. N-o sa muncim la camp si n-o sa coasem si-o sa ne amuzam ca sacrificiul asta inchinat dragostei e chiar atat de mic in viata noastra urbana. O sa ne imbracam de sarbatoare si o sa ne oferim flori gandindu-ne la straie vechi si cum femei frumoase culegeau nu cumparau buchete colorate.

Daca am gasi fragi infloriti de Dragobete mi-as lua buchete multe pentru ca am aflat ca se puneau in apa de spalat a fetelor pentru iubire-mpartasita si mult noroc sa isi gaseasca alesul.
De Dragobete se sarbatoreste dragostea, se impart sarutari, se declara iubiri, se ofera flori, se simte primavara, se spune ca e ultima zapada, se dau imbratisari si se fac mari promisiuni, se crede si traieste prin iubire. Dacii o respectau, generatiile trecute o respectau ca sarbatoare si de azi vreau s-o respectam si noi. Sa credem cu putere la fel ca ei ca Dragobetele o sa ne faca mai deschisi iubirii tot anul abia inceput, ca o sa ne fereasca de singuratate si-o sa ne-ajute sa ne (re)gasim. (more…)

Peste 6000 de oameni rămaşi fără un loc de muncă, pierderi de peste 354 de milioane de lei in 2010 in conditiile in care volumul de marfa transportat in acelaşi interval a crescut cu peste 4 procente. Aceasta este situaţia in care se regăseşte CFR Marfă. Vom trece cu toţii pe anunturi gratuite in căutarea unui loc de muncă!

O situaţie de criză căreia guvernul Boc i-a găsit şi rezolvarea – privatizarea etapizată a companiei şi disponibilizarea. Ba mai mult, premierul a refuzat aprobarea bugetului propus de ministrul transporturilor Anca Boagiu pentru 2011, cerându-i acum, în al doisprezecelea ceas, un plan de restructurare.

Deputatul PSD Ciprian Luca critică dur atitudinea autorităţilor faţă de soarta a peste 56.000 de angajaţi ai CFR Marfă. În loc să se implice în elaborarea unei strategii de relansare a companiei prin atragerea unor contracte, specialiştii portocalii recurg şi de această dată la cea mai simplă măsură – de această dată constând în disponibilizarea a şase mii de oameni şi începerea privatizării.

Demnitarul arădean atrage atenţia asupra interesului pe care îl au angajaţii de a salva compania care le asigură un venit pentru familie si spiritul de solidaritate de care au dat dovadă acestia prin semnarea contractului colectiv de muncă valabil pentru anul 2011, care prevede protecţie pentru salariaţii care urmează să fie disponibilizaţi, prin sumele colectate din primele de vacanţă la care renunţă toţi angajaţii.

“Apreciem că actualul Guvern încearcă să finalizeze ceea ce a început Traian Băsescu pe vremea când era ministru al Transporturilor – distrugerea sistemului de căi ferate. Ca partid de Opoziţie putem doar să încercăm prin orice mijloace să împiedicăm Puterea să-şi ducă obiectivul la îndeplinire. Pe de altă parte, lucrăm deja la o strategie de reorganizare a tot ceea ce înseamnă activitatea pe calea ferată, elaborată împreună cu sindicatele, pe care o vom transpune în practică din prima zi de guvernare”, a conchis deputatul Ciprian Luca. Vorbe in vant?

Tragedia de la Mina Uricani ne-a arătat încă odată cât de mici suntem. Că nu suntem buni decât să arătăm cu degetul şi să dăm cu presupusul inventând tot felul de scenarii halucinante. Pe posturile tv consacrate linşajului mediatic nu s-a făcut altceva decât să se despice firu-n patru în căutarea unor vinovaţi fără vină din cauza cărora s-a produs nenorocirea. După îndelungi analize, culpa a căzut pe telegondola ctitorită de Elena Udrea, ce ar fi prezis chiar tragicul eveniment oprindu-se la inaugurare, în semn de protest pentru investiţia ce-ar fi fost făcută în detrimentul siguranţei minerilor. Ce legătură are turismul cu mineritul, numai Dumnezeu ştie.
Dacă explozia ar fi avut loc peste doi ani, cu si­guranţă că vinovaţii ar fi fost alţii, în persoana noilor miniştrii şi tartori ai  Companiei Naţionale a Huilei numiţi odată cu shimbarea cadrelor după alegerile din 2012. La noi nu mai poţi merge nici la budă fără ca gestul să nu aibă o conotaţie demnă de purecat pe posturile de tembeliziune adverse, iar dacă eşti independent eşti hăituit sub suspiciunea că eşti agent dublu. Şi toată vina ne aparţine nouă, cei ce privim cu gura căscată şi permitem mass mediei să transforme tâlhari în martiri pe bandă rulantă. De parcă suntem blestemaţi să purtăm în sânge păcatul invidiei şi al ipocriziei ce ne îndeamnă la nesfârşit să ne legăm de paiul din ochiul vecinului căci în nimicnicia noastră nu avem puterea de-a crăpa bârna ce ne sălăşuieşte-n ochi.
Toate năpastele din ţara asta sunt numai bune de exploatat în campaniile electorale. La inundaţiile ce-au devastat Banatul în 2005 nu mai ştiai cine este de vină, PSD-ul acuzat că ar fi ciordit banii pentru îndiguiri sau Tăriceanu pe care l-a mâncat în pălărie să vină în pantofi la locul nenorocirii. La fel se întâplă-n fiecare iarnă când fiecare ninsoare mai abundentă este prezentată ca o catastrofă naţio­nală. La ce isterie domneşte în ziua de azi, un cutremur de puterea celui din ’77 ar însemna cu siguranţă căderea Guvernului şi alegeri anticipate.
Efectele acestor atacuri reciproce se vor re­simţi la alegeri când lumea nu va mai merge la vot, scârbită de tot ce este în jur. De eternul ,,pleacă ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii”;   cântec ce ar trebui pus imn naţional al unei Românii ce încă n-a ieşit din frisoanele revoluţiilor a la Ploieşti, atât de popularizate de Caragiale.
Dar după toate aceste răfuieli ce prevestesc tămbălăul campaniei electorale, fraţi români, avem în sfârşit o veste mare. Ursul nu şi-a văzut coada, aşa că în curând va da urzica şi vom ieşi din foame. Că din iarna din noi nu vom ieşi probabil niciodată.

Aşa cum era de aşteptat, nevoia aderării la Spaţiul Schengen a început să facă ravagii în respectata breaslă a vameşilor şi poliţiştilor de frontieră. După decade de trai pe vătrai, timp în care au făcut bani cu nemiluita, steaua acestei caste a început să apună.
Încă de pe vremea Împuşcatului, a fi vameş însemna să îţi pună Dumnezeu mâna-n cap, iar poveştile des­pre averile strânse dubios circulau nestingherite, fără a fi băgate în seamă de autorităţile vremii ce erau ocupate cu aplicarea celebrei legi a ilicitului 18/1968 pe posesorii de cazane de rachiu ori bişniţari de duzi­nă. După diluviul din decembrie legea a fost abrogată în 1996 pentru că nimeni nu o mai băga în seamă, şi s-a dat astfel mână liberă epatării unui sistem bazat pe acte de corupţie, nepotism şi interese politice. Angajaţii au început să se întreacă în construcţia de vile precum ţiganii, palate cu turnuleţe, fără să le mai pese de nimic, doar ştiau că au spate fiindcă din ,,căciula” strânsă la final de tură se decarta mai sus şi de acolo tot aşa, până se ajungea la vârful piramidei. Adică taman în laba nesătulă a tatălui hoţilor.
Chiar dacă se jeluie când vorbesc de prezent, în vamă au fost mereu vremuri bune, ciubucul zilnic al unui lucrător depăşind salariul mediu al unui românaş înglodat în datorii la întreţinere şi rate la bancă. E drept, anumite momente de glorie cum ar fi embargoul nu pot fi uitate prea curând, dar nu le plângeţi de milă pentru că le-au compensat cu vârf şi îndesat prin traficul cu ţigări, alcool şi carne vie.
Scumpirea tutunului a fost o adevărată mană cerească pentru angajaţii obişnuiţi să întindă gheara pentru şpagă la orice transportator mai mult sau mai puţin ilegal, dar cu suta de cartuşe de ţigări îndesate în roata de rezervă. Ori cu pasageri fără acte sau pur şi simplu prea grăbiţi pentru a pierde vremea la purecat în vămi. Despre traficul de curve nici n-are sens să mai vorbim, faptul că am dat la export bunăciunile ţării văzându-se cu ochiul liber atunci n-ai ce face şi apelezi la serviciile celor rămase să-şi slujească patria.
Pentru vameşi au venit zile de restrişte şi bejenie, şi n-au decât să suduie prioritatea aderării la Spaţiul Schengen şi faptul că odată cu primi­rea-n UE s-au ales cu un M în faţa ini­ţialelor Uniunii care s-a săturat de ciubucăria specific balcanică, atunci când se pomenesc că le bate-n zori de zi DNA la uşă. Şi-au trăit traiul, şi şi-au mâncat mălaiul. La muncă, nu la şuncă… ori la întins mâna.