Foto: Emm

Rugby-ul e fair play, boxul, tactic, e luat drept sah cu pumni. Tenisul e efectiv elegant. Nu îţi ţinteşti adversarul decât când serveşti, fiind obligat să o faci. Totul se petrece de la distanţă, e o luptă fără contact. Mai îi vezi cum dau o scurtă şi vin la fileu, dar cam astea sunt în mare, întâlnirile tenismenilor pe parcursul unui meci. Ba nu, era să uit, îşi strâng mâna la final.

Marele turneu australian ce se desfâşoară în aceste săptămâni mi-a făcut poftă să şi scriu puţin despre tenis. La fel cum nu îmi aduc aminte multe lucruri, nu ştiu când am început să mă uit la tenis, dar ştiu că jucătorul meu favorit se numea Guillermo Coria, era argentinian, a fost găsit dopat, şi-a revenit, apoi s-a accidentat şi a căzut pe undeva pe locurile 700-750 şi nu a mai jucat. Niciodată nu am ţinut cu vreun federer. Scriu cu literă mică referindu-mă prin asta la mai toţi jucătorii de top pe care nu mulţi pot să-i înfrângă. Mereu îmi place să cred că şi cel slab are o şansă. La fel, ador duelurile între unul experimentat şi altul tânăr, plin deja de trofee.

Niciodată n-am să înţeleg cum un jucător precum spaniolul Rafa Nadal a putut la 19 ani să devină locul doi mondial, fix după ceasul elveţian, Roger Federer. Şi noi ne bucuram în urmă cu 6-7 ani în faţa televizoarelor la Tucă Şou că Hănescu, invitatul acelei serii în studio, reuşea să ajungă printre primii 100 la doar 24 de ani… La modul serios, nici nu putem compara ! Sigur, toate acestea sunt uşor de explicat. E greu, cum spunea frumoasa noastră jucătoare, Sorana Cîrstea, din postura de român, s-o iei pe aceeaşi rută câştigătoare cum ar face-o oricine care s-ar naşte în vestul Europei. Spaniolii au o tradiţie extraordinară în acest sport, iar românii n-au nici măcar baze sportive, ba mai nou nici maidane nu găseşti pentru o miuţă măcar. Totul e vândut. Totul e privat. Băieţii de la înot se antrenează sărind pe bureţi, că noi nu avem bazine şi tot aşa. Juniorii în general sunt praf şi plini de praf. Nimeni nu îi bagă în seamă. Rar îi mai ia careva să îi şteargă sau să se uite puţin la ei. În fine… Nu poţi compara ce e la noi, adică să zicem trei sute de terenuri de zgură (că asta e suprafaţa pe care jucăm) cu zecile de mii din Franţa sau Spania, la care se adaugă şi indoor-urile. Apropo de asta, îmi aduc aminte cu ruşine când la Sibiu, la România-Franţa, în cadrul unui meci din Cupa Davis, curgea apa din tavan şi organizatorii găseau ca soluţie de compromis nişte găleţi de apă.

Hănescu. Legat de Victor Hănescu, am observat cu toţii că de multe ori clachează, deşi e un jucător extraordinar, capabil să învingă pe oricine într-o zi prielnică. Pe de altă parte, toată lumea când pierde îl înjură (cum mai adesea se întâmplă pe la noi), iar când câştigă un titlu sau meci dificil sau revine pe final fără să-ţi dai seama, îl aplaudă frenetic. Extremisme. Nu mulţi au habar însă de faptul că acesta s-a născut cu un picior mai scurt decât celălalt, că nu se poate ajusta la fel ca oricare altul la schimbul fusului orar, că îi e mai greu să treacă de la o suprafaţă de joc la alta (de exemplu de la hard la zgură, până la iarba wimbledoniană), că are deja o vârstă, că mai joacă şi în echipa României când este chemat (de peste oceane !), că se antrenează afară ş.a.m.d. Peste toate acestea, înălţimea îl putea înscrie oricând pe lista jucătorilor care nu ar fi putut juca tenis niciodată în viaţa lor. Şi noi ne plângem că a ratat vreun Grand Slam sau vreo semifinală. La capitolul psihic nu mă bag, fiecare e cum e, fiecare se motivează singur sau trage de el antrenorul. Ideea de bază este că imediat ştim să ne luăm de valorile noastre când ele mai dau rateuri, taxând orice mică greşeală ( normală), pentru a ne asocia în rest cu perfecţiunea: Năstase, Nadia, Hagi… Până şi de bietul Andrei Pavel am uitat, care reuşea la un moment dat să acceadă printre primii 13, după care spatele şi vârsta i-au jucat prea multe feste şi încet-încet s-a retras. În schimb, de menţionat este faptul că până şi Federer stătea să-i studieze reverul, catalogat la vremea aceea ca fiind cel mai bun al circuitului. Nu e de ajuns că avem şase fete în top 100 sau că avem un jucător de dublu care împreună cu suedezul său pereche a avansat aseară spre sferturi cu brio !

Că vine vorba de fete, mă deranjează câteodată unele preconcepţii. Zilele trecute vorbeam cu un bun prieten despre iubirea noastră faţă de acest sport, o iubire microbistă (ca să ştiţi că microbul nu se află numa’n fotbal !), o dependenţă care ajunge spre stadiul de obsesie în pragul marilor sale evenimente.  Îmi spunea că fetele joacă molcom, că prea sus ridică mingea, că nu sunt destul de rapide să-i stârnească interesul. Mă rog, eu personal mă uit la fete şi la fese să zicem, dar nu asta e ideea. Fetele sunt nişte balerine. Joacă elastic, arcuit, lung, înalt. Am observat că o mare parte luăm deja tenisul drept un sport extrem, iute. Sigur, se joacă intens, în viteză ca la ping-pong, pentru că tehnologic s-a avansat. Nu se mai practică rachetele din lemn, se joacă cu cele din fibră de sticlă. Suprafeţele sunt şi ele compuse din materiale mai rapide. Jucătorii sportului alb… nu se mai îmbracă în alb, ci în culori în marea lor parte stridente. Regulile în această privinţă (minus conservatorismul englezesc de la Wimbledon) sunt mai permisive. Din depărtare îi vezi ca pe două săbii colorate din Star Wars. Transpiraţia, alergătura, programul extrem de încărcat, dietele, tensiunea, agitaţia şi prea prea multele turnee nu fac, cred eu, prea bine jucătorilor. Exemplul cel mai elocvent ar fi genericul Nadal. Cunoscut pentru deplasarea formidabilă din teren, a suferit o perioadă de dureri mari la genunchi şi spate. Mulţi sunt forţaţi să abandoneze. Ieri seară, după ce conducea destul de detaşat, un jucător de top s-a retras, accidentându-se grozav.

    Printre altele, mă miră două lucruri la naţia asta: cum de se uită încă la Seinfeld şi cum de sunt aşa mulţi fani ai tenisului (?). Pe undeva e simplu, pentru cei dintre noi dornici de o minimă normalitate. Tenisul e pură decenţă, e respectul pe care nu-l găseşti mai nicăieri pe stradă. Suporterii sunt minunaţi, calmi. Se agită oarecum, dar niciodată nu zbiară. Între schimburi e linişte, terenurile sunt împrejmuite de flori, se mai urlă un ,,Out!’’, dar în rest arbitrul şopteşte scorul doar şi spune ,, Quiet please !’’. Comentatorii sunt oameni întregi la cap şi pe deasupra citiţi. Când sunt obosit, dacă prind vreun meci la teleu, cel mai bine adorm la tenis. Ca să scapăm de nebunia acestei lumi, fiecare se retrage într-o altă microlume. Unii în gătit, alţii în filme, jocuri… eu mă retrag în lumea bună a tenisului, un sport care te duce cu gândul la Anglia şi la ceva regesc, decent.

   N-am să uit niciodată ce frumoasă mi s-a părut viaţa pe soarele uşor cald de septembrie ce l-am prins cât am fost la Bucureşti la România-India, cocoţat în tribune. Sau meciul inuman de lung de la Wimbledon la care m-am uitat trei zile la rând şi care a intrat în istorie.