În ultimul timp primesc zilnic diverse cazuri pe email. Oameni care au nevoie disperată de ajutor, oameni care speră și se agață de fiecare resursă ivită.
De foarte multe ori nu pot face nimic. Ba că am deja acțiuni în care sunt implicat, ba că nu îmi doresc să umplu paginile blogului cu diverse articole umanitare. Și cu toate că înțeleg disperarea unora, de multe ori sunt nevoit să zic pas. Și mă doare de fiecare dată când sunt neputincios.
Vreau ca lumea să înțeleagă că blogul asta este forma prin care îmi exprim gândurile, o fac aproape zilnic și pot spune că anii ăștia de când ne citim mi-au oferit posibilitatea să cunosc oameni minunați, o parte dintre ei mi-au devenit prieteni buni.
Astăzi am fost mai dezamăgit ca niciodată. Am fost acuzat de lipsă de modestie și doare ca naiba pentru că sunt genul de persoană care pune totul la suflet. Nu mi-am dorit niciodată recunoștință, am dorit doar să intervin acolo unde este nevoie de mine, să ajut necondiționat și “invizibil” dacă se poate.
Lucrând într-o organizație de tineret, este imposibil să nu fiu vizibil. Presa, aparițiile tv, interviurile. Ăsta este rolul meu în cadrul asociației și trebuie să mă asigur că ofer colegilor mei continuitate, sprijin pentru demararea proiectelor și implementarea lor.
Nu primesc nici un leu pentru ce fac și din contră, trăiesc la limita subzistenței pentru că îmi dau și cămașa de pe mine celui care merită, pentru că cei din jurul meu sunt mai importanți decât mine de fiecare dată. Mi-am dedicat ultimii ani oamenilor și m-am implicat atunci când am considerat că nu am să dezamăgesc, blogul și locul meu de muncă nu au nici o legătură.
Din păcate blogărul nu este Dumnezeu și are limitele lui, chiar și când trebuie să scrie un articol. Și vorbim aici de o comunitate de cititori obișnuită să citească despre tine, nu despre diverse cazuri sociale care cer (și merită) ajutor.
În orice caz, eu sunt cu sufletul împăcat. Sunt bucuros că reușesc din când în când să smulg câte un zâmbet oferit cu drag. E tot ce contează pentru mine, restul… e cancan!
Este foarte trist că multe persoane au impresia ca esti obligat sa-i ajuti. Eu am patit sa fiu injurata pentru ca nu am reusit sa ofer sprijin unei cunostinte. Eu nu prea am in jurul meu o alta persoana care sa ma motiveze mai multe decat tine, o alta persoana care sa ma ridice atunci cand sunt jos, care sa-mi arate ca in lume exista multi cu probleme mai mari ca ale mele. De multe ori stau si ma gandesc daca la tine se gandeste cineva. Ca tu esti mereu ala puternic, ala care sprijna, care se implica. Cand esti la pamant ce faci Daniel? Asta este intrebarea pe care trebuie sa o primesti mai des de la cei din jurul tau. Te iubesc ca pe fratele meu chiar daca te-am vazut doar o singura data, te citesc cu drag de foarte mult timp si din punctul meu de vedere esti omul pe care nu vreau sa-l schimb. Eu sau altii.
Wow, ce oameni, intrebarea este: persoana respectiva cum de-si permite? Te cunoaste intratat incat sa pota sa te acuze de lipsa de modestie?
@Oana multumesc mult de tot pentru randurile tale.
@Adrian, poate mă agit eu ca un Pepsi, însă sunt momente în care astfel de afirmații sunt ușor deranjante.
Cunosc prea bine, si la fel stiu si cum oamenii pot fi rai doar pt. ca stiu ca te fac pe tine sa te simti prost. Dar sti de ce o fac? Simplu, pt. ca ei nu se pot ridica la nivelul tau si atunci dau sub centura pt. ca altfel nu pot lupta dara sa se apropie de tine …