Nu este adevărat că oamenii normali se îndrăgostesc abia după pubertate! Iubirea/îndrăgostirea începe din ziua naşterii. Omul normal se îndrăgosteşte încă din copilărie – în general trecător – adesea intens. Alegerea obiectului iubirii este întotdeauna independentă de sex; copilul este bisexual şi nu-şi ascunde bisexualitatea. El îşi schimbă obiectul iubirii foarte des. Dar şi adultul pare să se îndrăgostească periodic. S-a demonstrat că „îndrăgosteala” apărea întotdeauna la intervale egale de timp. Apariția căsătoriei a produs doar o înfrânare, dar nu a putut să împiedice nașterea unui nou extaz amoros.

Întâlnim adesea oameni care susțin că nu au fost niciodată îndrăgostiți, că nu au cunoscut sentimentul iubirii. În asemenea cazuri este vorba de autoamăgire, atitudini patologice sau fixații ale vieții afective la idealuri infantile. Există oameni care nu-și recunosc starea de îndrăgostire, care o ignoră, autoamăgindu-se. Pe de altă parte, ei pot să simtă o teamaă în fața îndrăgostirii și a urmărilor iubirii pentru că au o teamă nevrotică de o dominație prea puternică a partenerului și, ca urmare, fiecare tendință de iubire este înăbușită în germen.

În ciuda străduințelor înfocate ale poeților, filosofilor și psihologilor, fenomenul îndrăgostirii a rămas încă o enigmă pentru noi. Ştim că este vorba despre un extaz, o enormă sporire a afectivităţii, o atitudine obligatorie de reprezentare a unei dorinţe unice. Ştim că îndrăgostitul supraestimează obiectul iubirii sale, că este orb în faţa greşelilor acestuia, că este surd faţă de voci străine. Anumiţi patologi în domeniul sexualităţii, care vor să explice totul din punct de vedere corporal, susţin că în starea de îndrăgostire, este vorba despre o intoxicare acută sau cronică cu secreţii ale glandei sexuale. Acest punct de vedere însă a fost contrazis de faptul că oamenii se îndrăgostesc fulgerător la prima vedere sau la o altă prima impresie (auzirea unei voci, un miros caracteristic, un anumit gest) şi rămân îndraăgostiţi multă vreme. O autointoxicare nu se poate produce atât de repede.

Trebuie să acceptam că toţi oamenii se găsesc în stare de „pregătire pentru iubire”, într-un afect latent de aşteptare tandră, unii mai mult, alţii mai puţin. Această pregătire pentru iubire, care se exprimă ca nostalgie, încetează doar în momentul îndrăgostirii. Atunci omul şi-a gasit idealul său. Sentimentul de fericire al stării de îndrăgostire corespunde, de asemenea, anulării stării de neplăcere date de „aşteptarea nostalgică”. Iubirea înseamnă: a-ţi fi găsit Dumnezeul tău. Dar pentru că întotdeauna omul se iubeşte pe sine în celălalt „iubirea” înseamnă a te înălţa la divinitate prin intermediul celuilalt. De aceea ne sporim idealul. Astfel am putea ajunge la formula că toţi oamenii se caută veşnic pe ei înşişi şi se găsesc doar temporar în obiectul iubit.

Fiecare sentiment de fericire în viaţă depinde de iubire. Oamenii care nu se iubesc pe ei înşişi nu pot fi fericiţi. Beţia fericită a îndrăgostitului este consecinţa extazului amoros. Oamenii care multă vreme s-au îndoit de capacitatea lor de a iubi, devin sclavii supuşi şi recunoscători ai partenerului care i-a forţat să iubească.
Este un semn al unei epoci bolnave faptul că există atât de mulţi oameni care şi-au pierdut capacitatea de a iubi. Întregul progres al omenirii se întemeiază pe capacitatea de a iubi. Cel care iubeşte este fericit, generos, lipsit de invidie, se bucura de lume şi de viaţa sa. (foto:sxc.hu)

Tags: despre dragoste, despre iubire, Fenomenul Iubirii, opinii