Părinţii care au impresia că nu au reuşit să dea viaţă unui copil ideal, adică un copil care să fie tocmai cum au visat ei, au sentimentul că nu sunt buni părinţi. Copilul resimte acest lucru şi suferinţa pe care o manifestă este mai întâi de toate a părinţilor. Cu cât un copil simte că speranţele părinţilor în privinţa lui sunt mai mari, cu atât devine mai complexat. Şi, din nefericire, nefiind la înălţimea ştachetei fixate de părinţi, el îşi închipuie că nu are nicio valoare, că nu este bun de nimic.
Este foarte simplu să ajungi părintele care determină complexe unui copil. Acest fapt nu cere nicio aptitudine specială: este suficient să nimiceşti personalitatea şi dorinţele copilului de la o vârstă mică. Sarcina uşoară, mai ales că tocmai atunci el are nevoie de tot ajutorul părinţilor pentru a-şi făuri eul, pentru a deveni o persoana care gândeşte şi aspiră.
Copilul complexat este pregătit să fie astfel chiar înainte de naşterea sa. Reţeta nu presupune cine ştie ce mari dificultăţi. Tuturor părinţilor din lume le place să viseze că vor da naştere unui viitor mare om, unei viitoare femei celebre. Ei îşi proiectează narcisismul şi visele măreţe în fiinţa care urmează să vină pe lume. Mai întâi de toate, orice copil este un copil imaginat care trăieşte în mintea părinţilor. Pentru a-i permite să crească, să-şi formeze personalitatea, părinţii trebuie să poarte doliu dupa copilul imaginat. Părinţii care refuză să renunţe la expectativa unui bebeluş ideal, atribuind copilului lor misiunea de a ajunge un om mare, nu vor reuşi altceva decât să aibă un copil, complexat. Zdrobit de modelul fantomatic impus de părinţi, copilul se va simţi, prin forţa împrejurărilor, un nimeni. Şi, în plus, nefiind conform exigenţelor nebuneşti ale părinţilor, el nu va fi iubit. Ori, creşterea şi formarea copilului, iubirea, are acelaşi rol indispensabil ca şi cel al hranei.
Părinţii au în minte adesea o imagine vagă, idealizată în care şi-ar dori să se înscrie copilul lor. Din nefericire, genetica nu ţine seama de dorinţele lor. Micuţul cu siguranţă nu va avea urechi frumoase ca ale unchiului. Cea mai mare parte dintre părinţi renunţă sau mai bine zis uită de imaginea ideală. Dar cei care se încăpăţânează şi nu încetează să reexamineze cu atenţie « de ce nu este el exact cum am vrea noi » nu vor depune mare efort pentru a-şi convinge copilul că nu este urăt, făcând din acesta un etern nemulţumit de el însuşi, un probabil candidat la operaţia estetică.
