Micile bucurii ale vieții le găsești doar când nu le cauți. Sau mai bine zis, te găsesc ele pe tine. După încă o zi agitată pot spune că întoarcerea acasă îmi oferă relaxarea pe care o merit. Poate nu e nimic mai frumos decât să te simți bine când ajungi acasă.

Noaptea îmi place să amestec gândurile cu o cană de cafea sau ceai, depinde de ore. Îmi lipsesc de multe ori voci pe care am învățat să le îndrăgesc, chipuri care nu le uit prea curând și momentele în care râdeam cu poftă la fiecare ghidușie la care participam.

Cad în amintiri frumoase de fiecare dată când înrămez o nouă fotografie. Mi-am făcut un obicei să-mi umplu camera cu imagini dragi, alea surprinse în momente pe care nu doresc să le uit. Într-o zi nu voi mai avea loc de atâtea poze, ca și cum memoria mea are stocată destulă informație care să mă hrănească psihic atunci când am nevoie de o reâncărcare.

Mă setez să ignor zilele urâte și oamenii răi. Pe toți. Am ajuns la vârsta în care nu îmi mai permit să nu am grijă de mine. Îmi mușc limba la fiecare declarație nerostită și mă setez exact cum fac cercetătorii cu roboții aflați în teste. Să fac doar ce mi-am programat. Să tac.

Azi m-a vindecat gândul bun. Ăla care vine rar și aduce cu el șutul pe care trebuie să îl primim când suntem pe marginea râpei. Oare gândurile mele mă îmbolnăvesc sau vindecă?

Mă bucur că furi din când în când două minute să te gândești la mine. Eu știu când o faci, eu știu ce ai nevoie. Mă regăsesc în fiecare cuvânt scris. Le-am scris din suflet întodeauna și le-ai primit exact așa cum erau ele, fără interpretări, fără grabă. Mi-ai spus că eu sunt totul pentru tine, ca un virus de care nu te lecuiești niciodată. Pentru  stările astea nu există antidot. Oamenii vin și pleacă, sentimentele rămân mărturii, amintirile plăcute sunt cele ce te fac să mergi mai departe.

Din privirile speciale nu ieși niciodată, dar le vei căuta întodeauna. “Acasă” te așteaptă mereu. Și culmea… Nici nu trebuie să bați la ușă!