Şi a venit ploaia. Mi-am căutat botoşeii făcuţi cadou de bunica la o aniversare trecută, am închis obloanele ferestrelor, am curăţat muşatele de frunzele galbene şi m-am cocoţat în pat. A adus cu ea frigul şi dincolo de umezeală… străzi pustii. Plăcerea mea vinovată, aia în care stau tolănit pe pervaz şi privesc oamenii este aproape distrusă.

O sâmbătă târzie pe alte meleaguri, o duminică plictisitoare într-un tren care nu mai ajunge acasă. Oare astea sunt weekend-urile la care visez? Că nu prea îmi dau seama. O prietenă imaginară mă acuză că vreau prea mult dintr-o dată. Şi totuşi ce-mi doresc? Nici măcar eu nu am reuşit să-mi dau seama.

Am o fugă dementă când vine vorba de sentimente. Că îmi iau cu mine toate măştile posibile sunt conştient, le-ai simţit şi tu, unele te-au pălmuit, altele nu au reuşit să exprime nimic când au avut ocazia. Dar eu ştiu că tu da. Că un da mare a existat pentru mine întodeauna şi îl păstrezi mereu în locuri pe care nu reuşesc să le găsesc. Când ceva se potriveşte sufletului tău te agăţi de el chiar şi când nu îţi dai seama.  Ai o fire blândă şi frumoasă, nu te-am pregătit niciodată pentru haos. Eu. Sau viaţa.

Seara răcoroasă cu obloanele trase nu reuşeşte să alunge melancolia singurătăţii. Îmi place să cred că sunt un om bun, chiar dacă sunt uşor influenţabil şi îmi place să iubesc. Dar tu ai învăţat să iubeşti ce iubeşti? În seara asta răcoroasă de octombrie am sărbătorit primăvara în care te-am cunoscut şi am băut laptele din cana pe care o împărţeam cu tine din drag.

Când mi-ai spus că mă cunoşti te-ai înşelat. Sau ai făcut o afirmaţie pentru care nu aveai nici o siguranţă. Ai curajul să stai în faţa oglinzii şi să-ţi spui adevăruri? Ţie. Mie nu trebuie să îmi mai spui nimic.