M-ai întrebat de multe ori dacă te iubesc. Ti-am răspuns de fiecare dată cu drag, indiferent de răspuns. Îmi doresc să am dreptate și vreau ca dragostea mea pentru tine să fie sinceră, cultivată și aia care să dureze toată viața. Nu dau, nu ascult, nu spun nimic. Găsim atâta ceață când ne așteptăm mai puțin, găsesc atâta liniște când stau lângă tine.

Ți-ai făcut un obicei să mă privești când dorm. Te surprind de multe ori și încerc să nu îți intru în gânduri. Mă iubești atât de mult încât ne doare pe amândoi. O durere pe care doar noi o cunoaștem.

A sosit o stare de pus ordine în idei. De sortat și aruncat la gunoi ce nu folosim. Până și de iluzii ne putem îndepărta împreună. Ce mi-am dorit eu am primit, ce ți-ai dorit tu? De iubiri bizare sunt sătul, poate de aia ai apărut. Fiecare adio pe care l-am spus nu a fost niciodată profund. E cuvântul pe care nu vreau să îl mai folosesc vreodată.

Am un colț liniștitor în care te așezi din când în când. Abia atunci realizezi ce însemni pentru mine, ce însemn pentru tine. Mă acoperi cu palme care vindecă și alungi nostalgia banală a zilei obositoare. Tu mi-ai învățat tratamentul în toamna asta târzie, plină de dovleci și senzații ce amintesc de sărbătoare.

Vreau să trăiesc cum trăiesc, vreau să gândesc cum gândesc. Vreau lângă mine oamenii de care nu mă pot detașa. Ăia rari, frumoși pe interior și  şarmanţi la exterior.

Mi-am aruncat la timp orgoliul extrem. Eu știu ce-mi doresc, știu ce și cum iubesc, îmi cunosc inima și poate mintea. Tu când vei accepta să iubești cum iubești?