Ne plouă toamna…

September 1st, 2013 scris de Daniel M.

poveUn vânt turbat, ploaie caracteristică, urme de ciorapi groși pe parchetul proaspăt spălat, versuri aruncate anapoda pe hârtie, melanolii strânse cu ușa. Septembrie. A venit.

M-ai întrebat de multe ori dacă te iubesc, ți-am răspuns de fiecare dată cu drag, indiferent de răspuns. Îmi doresc să am dreptate și vreau ca dragostea mea pentru tine să fie sinceră, cultivată și aceea care să dureze toată viața. Nu dau, nu ascult, nu spun nimic. Găsim atâta ceață când ne așteptăm mai puțin, găsesc atâta liniște când stau lângă tine.

Ți-ai făcut un obicei să mă privești când dorm. Te surprind de multe ori și încerc să nu îți intru în gânduri. Mă iubești atât de mult încât ne doare pe amândoi? O durere pe care doar noi o cunoaștem.

A sosit o stare de pus ordine în idei. De sortat și aruncat la gunoi ce nu folosim. Până și de iluzii ne putem îndepărta împreună. Ce mi-am dorit eu am primit, ce ți-ai dorit tu? De iubiri bizare sunt sătul, poate de aia ai apărut. Fiecare adio pe care l-am spus nu a fost niciodată profund. E cuvântul pe care nu vreau să îl mai folosesc vreodată.

Am un colț liniștitor în care te așezi din când în când. Abia atunci realizezi ce însemni pentru mine, ce însemn pentru tine. Mă acoperi cu palme care vindecă și alungi nostalgia banală a zilei obositoare. Tu mi-ai învățat tratamentul în toamna asta abia începută, plină senzații ce amintesc de sărbătoare, boabe mari de struguri, căni pline cu must rece. Mi-am aruncat la timp orgoliul extrem. Eu știu ce-mi doresc, știu ce și cum iubesc, îmi cunosc inima și poate mintea.

Ne plouă prim suflete culori, ca în povestea aia… în care personaje principale suntem. Am povestea mea de terminat, una începută și trăită cu tine. Nimeni nu înțelege cu adevărat o poveste până nu devine personajul uneia.

Scrie un raspuns