Calator prin tara mea.

May 30th, 2014 scris de Daniel M.

caine

Câte case, atâtea obiceiuri și tot atâtea zâmbete pe chipul oamenilor, am putea adăuga. M-au purtat pașii prin diferite locuri frumoase, fiecare cu geografia, cultura și tradițiile lor. Cărăbușii parcă au înnebunit. Se lovesc în pocnete bizare și uneori surde. Măcrișul stă mărturie și împânzește pajiștea, în ciuda păpădiilor albite gata să zboare cât mai sus posibil. Ne îndepărtăm grăbiți de mașina ce ne-a adus sus pe dealul comunei Ribita. Până și diferențele de nivel sunt mai intense aici pe pământ zbuciumat, răsăritul inundă cu o lumină roșie dealurile și fac eforturi să rămân cât mai aproape de grup. Curând am ajuns să trăiesc două povești, o lume paralelă și emoție adunată timp de câteva zile.

Ca să ajungi aici trebuie să iubești liniștea. Mănăstirea Crisan – Vaca se află la aproximativ 7 kilometri nord de Brad și 46 kilometri de orașul Deva. A fost construită la sfârșitul secolului al XVI-lea, datează de pe la anul 1450 și de-a lungul timpului a trecut printr-o serie de incendii, bombardamente. Piatră și cărămidă. Astea sunt elementele predominante în construcția mănăstirii și de atunci până astăzi a avut parte de mai multe reconstrucții.

Dintr-odată mă trezesc din visare. Se aud pași grei în spatele meu. Oare ce surpriză mă așteaptă dacă îmi întorc spatele? Eram cu nervii întinși la maxim, nu reușisem să dorm deloc din pricina emoțiilor și locurile pe care aveam să le văd zilele astea au fost parcă elementul perfect în adâncirea emoțiilor. O ditamai dihanie urâtă se apropie de mine și fac eforturi disperate să nu încep să urlu. Avea ochii mari, foarte umezi și te înțepenea cu tristețe. Câinele ăsta nu știu ce rasă putea să fie, nici maidanez nu părea. Mi-am revenit în fire și i-am întind mâna pe care a acceptat-o bucuros. Îmi e scârbă când mă ling câinii, dar l-am lăsat să își facă numărul. Nimic nu este mai plăcut decât să faci bucuros un câine preț de câteva minute. “N-aveți minte, zău așa” mai îmi spune câte un om când mă arunc în zona de acțiune a câinilor maidanezi. Și eu care nu am fost mușcat niciodată de un câine, nu voi înțelege niciodată cum pot aceștia mușca oamenii.

Emoțiile călătoriei se mai domoliseră, exponențial a crescut doar nerăbdarea. Două veacuri ce stau mărturie și accentuează dăinuriea, nu te pot lăsa rece. Biserica mănăstirii Crișan pare o construcție în formă de zid. Catapeteasma a fost sculptată în lemn, o ramă din zis stă făloasă în partea de sus. Turla mare, octogonala, are deschiderea pe naos. Opt ferestre cu geamuri pictate aduc lumină coloarată în interior.

Denisa mă prinde de umăr și îmi șoptește că grupul se adună în fața mașinii. Graba nu face deloc treabă bună cu locurile astea. Măsura timpului o dă doar răsăritul, apusul și oamenii din zonă care te încarcă cu energie pozitivă. “Eternitatea” asta a luat sfârșit cu o veste aducătoare de bucurie menită să “spele păcatele” timpului. Doar el ne pune bețe în roate atunci când vine vorba de meditat în locuri minunate. Ne vom îndrepta spre satul Crișan, un alt loc plin de poveste. Îmi sting țigarea după ce m-am asigurat că nu am risipit ultimul fum și urc în mașină. Frumusețea naturii trebuie să o absorbi cu toate simțurile, altfel îți pierzi vremea degeaba. În limita obsesiei, mersul pe jos îți face sufletul mai frumos. Drumul spre măreție poate nu îl aduce Dumnezeu, dar îl conturezi tu pas cu pas.

“Dacă nu știi cuvintele, nu mai cânta” bolboroseste Cristi lângă mine, în încercările lui de a se concentra să folosească o aplicație pentru fotografii proaspăt instalată. Îmi reglez căștile și dau muzica la maxim, închid ochii și încerc să îmi imaginez vizuina de vulpi din vârful dealului. În maxim 20 de minute ne așteaptă o altă aventură și eu nici nu am apucat să mă gândesc foarte mult la asta de acum.

(va urma)

Un comentariu la “Calator prin tara mea.”

  1. anca says:

    Sa vina continuareaaa! Frumos. :)

Scrie un raspuns