Ulterior am aflat ca am ajuns intr-un moment in care se implineau 1881 de ani de atestare documentara, mai exact la 6 februarie 131.

Rosia Montana Gold Corporation a invitat jurnalistii din vestul tarii la o vizita in Rosia Montana si pot spune ca nu regret faptul ca am onorat aceasta invitatie.

In mare parte lipsesc argumentele celor care din diverse motive sunt impotriva… am facut rost de cateva, am facut o vizita si la ONG-urile care se opun proiectelor RMGC si relativ mi-am putut face o impresie despre ce se intampla acolo. Am evitat intodeauna subiectul acesta pentru ca nu cunosteam date concrete despre ce se intampla acolo. Desigur, am citit diverse articole pro/contra RMGC si chiar pe blog am sters multe comentarii rautacioase referitoare la demararea proiectului minier initiat de RMGC. Oricum parerile mele sunt strict opiniile mele, nu am reprezentat nici o publicatie cu toate ca cei la care sunt angajat doreau cu siguranta un reprezentant acolo. M-am dus pur si simplu pentru a vedea cu ochii mei ce se intampla si de ce exista atatea controverse.

Din pacate romanul este obisnuit ca in spatele unui monitor sa-si exprime rautatea si spiritul de turma, sunt curios cat dintre cei pro/contra RMGC au fost la fata locului si au auzit opiniile tuturor partilor “implicate”.

Catalin Hosu este un izvor nesecat. Ne-a vorbit foarte multe ore despre proiectele RMGC, incepand de la istoria zonei, pana la stadiul actual al proiectului minier.

Acum dupa 2 zile de “pulsul Rosiei” pot spune ca nu sunt in “barca” nimanui, dar am aflat foarte multe date pe care daca stateam acasa, cu ochii in monitor si citind diverse porcarii de pe internet, nu aveam cum sa-mi formez o opinie, una care sa-mi apartina mie si nu influentat de articolele citite pe internet. Repet, pro sau contra.

Centrul de Informare din Rosia Montana a fost infintat pentru ca nu existau destule informatii referitoare la impactul proiectului asupra comunitatii, a economiei locale si nationale. Cladirea fostului Camin Cultural adaposteste acest centru si tot aici gasim “Aurul Apusenilor” – o expozitie de istorie a mineritului din Rosia Montana, cu vestigii care dateaza inca din perioada romanilor.

Nu vreau sa fiu eu cel care pune coada la pruna si am sa evit sa ma lansez in afirmatii care ma depasesc, insa doresc foarte mult sa va spun cu ce m-am intors de la Rosia Montana si mai ales cu ce raspunsuri am venit. Asta poate este cel mai important. In rest… s-au alocat milioane de cuvinte pe tema subiectului si nu doresc sa intram foarte mult in polemici.

Impactul Proiectului Minier asupra mediului? Este poate una dintre cele mai aprige intrebari la care fiecare dintre noi intelegem diferit raspunsurile. Am vazut planuri referitoare la reabilitarea si inchiderea minei, evaluarea impactului asupra mediului, biodiversitate si pot spune ca in aceasta problema m-am declarat satisfacut. Si aici vorbim de studiile facute de experti de nivel mondial, nu de spusele unui angajat parte in proiect.

Exploatarea cu cianuri? Nu a zis nimeni ca nu sunt intemeiate temerile oamenilor, dar daca ai putina luciditate, nu iti ia foarte mult sa intelegi ca s-au investit multe ore de studiu, bani si profesionalism. Si asta face ca orice temere legata de cianura sa fie oarecum inlaturata, RMGC spune ca va face toti pasii necesari ca impactul asupra mediului sa fie cat mai redus. Si daca ei confirma asta, sustinute cu avize si aprobarile necesare… nu vad unde este problema.

Biodegradabila mai este cianura asta si cand te gandesti ca actualul rau Rosia Montana are o concentratie mai mare de cianura decat va avea iazul de decantare… toate aceste aspecte spun totul.

Concluzia? M-am intors cu informatii pe care nu aveam de unde sa le cunosc daca nu mergeam acolo.  Impresiile sunt diferite fata de situatia in care stai ascuns in fata calculatorului si aplici termenul de “Troll”, un termen atat de cunoscut pe internet in ziua de azi.

Si deci sunt pro sau contra? Imi este greu sa-mi formez o parere. Am ascultat si opiniile celor care se opun proiectului minier, opiniile celor care doresc ca RMGC sa “inceapa treaba” si opiniile celor care nu sunt nici pro nici contra.  Stiu sigur insa ca astazi am vazut cateva proiecte care mi-au placut, documentate, argumentate, proiecte care pot ajuta Romania intr-o oarecare masura.

Au fost primele impresii. Calatoria in sine mi-a placut. Informatiile sunt foarte multe si zilele viitoare revin cu alte opinii.   Am sa revin cu cateva materiale video si o galerie foto.

(PS: am pus intr-un album peste 150 de imagini surprinse azi, aici)

Paru Careni - Sistemul hidraulic roman

Am evitat  controversele cu Rosia Montana. Pur si simplu sunt practic sictirit de parerile pro si contra, mi-am spus ca trebuie sa respect fiecare opinie.   Imi voi exprima parerile doar cand  am sa fiu convins de randurile pe care le voi scrie.

Ei bine azi si maine sunt in Rosia Montana. Vreau sa vizitez obiectivele din proiectul minier si poate am sansa sa aflu “live” mai multe informatii.

O sa-l vad si pe Catalin Hosu, sunt convins ca tot om fain a ramas.  Via Realitatea, am aflat si 11 mituri interesante.

’1. Proiectul va distruge zona istorică protejată. Proiectul va conserva zona istorică protejata folosind bani din exploatarea minieră.

2. Statul român nu va primi decât 2% din bani. Economia României va rămâne cu cel puţin 53% din valoarea depozitului.

3. Uniunea Europeană a interzis utilizarea cianurii în minerit. Uniunea Europeană permite cianura în minerit, cu restricţii.

4. Se va distruge mediul în perimetrul Munţilor Apuseni. Mediul va fi mai curat odată cu demararea proiectului şi complet reabilitat la final.

5. Vor dispărea toate vestigiile romane din zonă. Realitatea este că acestea se vor conserva şi se vor pune în valoare vestigii romane semnificative în zonă.

6. Cianura va rămâne acolo sute de ani şi va otrăvi munţii. Cianura va fi utilizată exclusiv în circuit închis în uzină şi neutralizată înainte de deversarea sterilului în iazul de decantare.

7. Se va crea un lac de cianură mai mare ca lacul Vidraru. Lacul Vidraru are 870 ha, în timp ce lacul din iazul de decantare de la Roşia Montană are 300 ha, din care 45 ha de apă. Concentraţia de cianură în iaz va fi sub concentraţia dintr-o ceaşcă de cafea.

8. Nu s-au analizat efectele unei eventuale tornade sau uragane. Barajul de la Roşia Montană este de 100 de ori mai sigur decât media barajelor existente în lume (de exemplu: Porţile de Fier).

9. Se vor crea doar 300 de locuri de muncă. Se vor crea peste 2.300 de locuri de muncă în faza de construcţie, 900 în faza de operare şi câteva mii de locuri de muncă indirecte.

10. 95% din societatea civilă este împotriva acestui proiect. Comunitatea locală este cea protenţial afectată, iar 95% din comunitatea locală îşi doreşte implementarea proiectului minier.

11. Canadienii fură aurul românilor din România. Impactul potenţial, direct şi indirect, al Proiectului Roşia Montană în economia României este de 19 miliarde de dolari.’

Asadar presimt ca voi avea 2 zile pline de aventura si multa informatie de asimilat.  Povestim cand ma intorc!

Asadar circulatia pe Bulevardul Revolutiei a fost intrerupta cateva ore si aproape toata zapada a fost ridicata de pe strada.

Cod Galben. 8 februarie, ora 2.00, pana la data de 12 februarie, ora 10.00 – suntem sub cod galben si un ger persistent este “asteptat” de toata lumea.

In fata blocului meu este curat, pe drumul destinat masinilor este jale. Cred ca nici la Stana de Vale nu este atata zapada. Asteptam primavara!

Continuând pe tema citatelor, niciodată n-am să înţeleg de unde au venit expresii precum ,,A-ţi ieşi din pepeni’’ sau ,,Seamănă, dar nu răsare’’. Eu cred că cine le-a rostit prima oară nu s-a gândit la vreo semnificaţie anume, darmite la faptul că vor avea un aşa mare ecou peste ani.

Vă las cu alte citate de-ale mele

We’re never alone, we’re never too home.

Legalize the freedom !

Prea multe idei, prea puţine decizii luate.

Everybody dies. Live with it !

Noi nu citim, cităm !

Jurnalistul este câinele de pază al societăţii. Poate de aia urăsc pisicile.

Întotdeuna există ceva mai înalt spre care să tinzi, tocmai pentru că absolutul e de neatins. De aia există loialitate.

Şi cu câteva dintre cele preferate

Light travels faster than sound. This is why most people appear bright before you hear them speak. – anonim

Nu le da sfaturi celor înţelepţi pentru că se vor înfuria. – Hunter S. Thompson

Moralitatea e temporară, înţelepciunea e permanentă. – Hunter S. Thompson

Some people will say that words like scum and rotten are wrong for objective journalism – which is true, but they miss the point. – Hunter S. Thompson

People are the only specie on the planet who claim to have a god, but act as if they don’t have one. – The Rum Diary

Religiile sunt în primul rând încercări de aplicare ale lumii. – Michel Houellebecq

Ceea ce dă valoarea unei religii e calitatea moralei pe care ne permite să o fondăm. – Michel Houellebecq
Save the trees ? Trees are the main cause of forest fires – Billy Connolly
Women need to feel loved to have sex. Men need to have sex to feel loved. – Billy Connolly
What`s the secret to a good marriage ? Separate bathrooms. – Johnny Cash

In judet sunt zone unde stratul de zapada depaseste 60 cm, la Moneasa turistii sunt in extaz. Ninge frumos si deocamdata nu a fost nici un drum inchis.

Reprezentanţii Secţiei de Drumuri Naţionale Arad au declarat ca sunt pregatiti sa faca fata zapezii, dar vedem ca acestea raman deocamdata doar afirmatii.

„Echipe de muncitori ai CTP acționează permanent pentru curățirea și accesibilizarea peroanelor stațiilor de tramva. Instalațiile de încălzire ale vagoanelor sunt permanent verificate să funcționeze la parametri optimi, încă de la ieșirea din depou“ – zice Corina Draghici, purtatorul de cuvant al Primariei Arad. Pai doamna Draghici… unde sunt bre muncitorii?

Uite, am să-ți spun o poveste, o poveste care, sper eu o să te pună un pic pe gânduri. Este un capitol destul de întunecat al unui amic de al meu, o aventură, dacă pot să zic așa, care i-a schimbat radical viața. Sper să-ți placă!

1. Eșecul unei umbre

Viața lui era simplă, poate prea simplă, mediocră, un tinerel ca oricare altul, pierdut în mulțime, lipsit de culoare, ascuns printre măști. Nu-l interesa mai nimic. Școala? Notele nu-i zâmbeau, colegii nu-l plăceau, era doar umbra elevului de lângă… Simțea el ca e diferit față de cei din jur dar insultele colegilor l-au închis și mai mult în întuneric. A mai probat o mască, a mai strâns un șurub de plastic, doar un pic, doar să semene cu vecinul, să primească un strop de atenție… Dar a primit altceva în schimb, dispreț…

A urmat și mult iubitul chiul, numărul absențelor trecea orice record, fâșii false de hârtie colorată îi acopereau fața, nu se mai regăsea, nu mai știa cine era sau ce făcea. Cei patru pereți, camera lui, îi ofereau pace, oglinda îi amintea că încă mai există. Desenele animate, culorile și detaliile îi dădeau speranță. Kilogramele de minciuni oferite părinților îl ridicau de pe frontul de luptă, îi crea universul dorit.

În final au aflat și părintii printr-o scrisoare de la școală, l-au scuturat un pic de hârtii, urmată de o ploaie de confetti, o mica curățenie de primăvară, universul fals în care trăia s-a spart în sute de cioburi…. Și-a mai revenit, notele au urcat, absențele au mai scăzut, ca un motor pe aburi plin de rugină… Au apărut prieteni noi, raze de soare care ardeau încet măștile, unul cate unul…

Nu au mai fost probleme majore, a schițat un zâmbet și a mers mai departe. Pentru un elev mediocru, o semi-umbră, cei din jur erau mulțumiți, nu era motiv sa fie împins, asta până când amicul nostru a luat mana de pe ghidon și a picat examenul de capacitate.

Și atunci, scenarii post-apocaliptice. Imaginează-ți sunetul unei picături de apă, urmata de o explozie, o explozie care a șters tot ce i-a fost mai drag. Au ars toate măștile, fața lui era acoperită de scrum, mizerie și rușine. Și-a dezamăgit părinții, a rămas fără prieteni, era doar el între patru pereți reci, o oglindă aburită și cenușă cât cuprinde. A urmat o nouă ploaie de hârtii murdare…

Sufletul lui era scufundat în adâncul unui ocean, undeva chiar la fund, închis într-o cutie de plumb, legat strâns în lanțuri. Mintea lui, era mai mult un fel de post TV, rula fără oprire un singur serial cu același episod intitulat „eșecul unei umbre”. Căuta răspunsuri, nu știa cu ce a greșit sau ce a făcut el să merite aceste lucruri…

2. Fără măști

Se spune că viața e prea simplă, prea scurtă și, opțional, frumoasă dacă știi cum sa o interpretezi. Cam așa s-a întâmplat și cu amicul nostru, a trebuit să-și deschidă ochii un pic mai mult ca de obicei și să se uite în jur. Doamne, frumoase erau razele de soare ce se strecurau printre jaluzele, tăia fără milă orice urma de întuneric. Sa nu mai vorbim de briza de vara care cădea printre crăpăturile ușii și îi mângâia arsurile.

„Fără măști!” a spus colegul. A luat un marker negru de pe birou și a scris direct pe față primele rânduri ale caracterului său. „De astăzi nu mai accept eșecuri și nu mai dezamăgesc. Le arăt eu cine sunt…”, surprinzător, razele de soare au ajuns până jos, în fundul oceanului, au rupt fiecare lanț și au topit cutia de plumb. Sufletul lui prindea culoare, cu fiecare cuvânt scris, se renăștea. „Nu mă mai ascund, mă accept așa cum sunt. Voi vorbi la nesfârșit, voi zâmbi la infinit…”

O pocnitură de deget mai târziu a devenit o altă persoană, una mai bună, mai puternică și mai conturată. Ușile, geamurile, toate erau larg deschise. Lumina pură și aerul proaspăt l-a îmbrăcat în haine noi. Haine care l-au făcut fără limite, fără frică, cu capul cât mai sus și cu pașii înainte!

A lăsat trecutul în spate, nu pot să zic dacă s-a ars o dată cu explozia, a fost spălat de ocean sau dacă a fost șters pur și simplu de un burete dar, nu-l mai reprezenta. Cu mâna pe inimă îmi spune că dacă s-ar întoarce în timp, nu ar schimba nimic. Este probabil cel mai important capitol din viața lui și cea mai bună lecție de viață. Aparent, și dintr-un eșec poți genera mândrie. Dar stai, mai poți să-i spui eșec?

3. Un nou început

Primul an de liceu, scuze, de profesională într-o școală care mulți dintre voi nici nu știu unde se află, a sunat cam asa: A început printr-o vânătoare de oportunități, a acceptat titlul de șef de clasă, a avut cea mai mare medie din istoria școlile profesionale și, din semestrul doi a fost ales ca președinte al școlii și consilier CJE (Consiliul Județean al Elevilor).

A urmat formarea lui ca voluntar, de aici evoluția lui a fost constantă. Zeci de proiecte participate, zeci de diplome adunate, training-uri si push-uri psihologice. Care a fost victoria? Examenul de capacitate a fost luat în următoarea vară, diploma a fost pusă pe perete. Anul doi a început cu un transfer la liceu și o vedere și mai mare asupra viitorului. Și-a adunat o grămadă de noi prieteni și împreună au adus școala lunar în ziare.

A avut 4 ani extraordinari de liceu, fără absențe sau o notă sub 9, a descoperit bursa de studiu și a trăit fără măști, fără limite, cu un zâmbet infinit și cât se poate de real. Ce face acum? Tinde către excelență. În prezent, se luptă cu facultatea, are bursă de merit și studiază în străinătate. Oportunitățile îi bat la ușa, nu refuză nimic și este mereu în căutarea de noi provocări. Își trăiește visul și se bucură de viață. Fără limite, fără frică, cu capul cât mai sus și cu pașii înainte!

4. Ce am învățat de aici?

Și eu pot! Cu un pic de voință și un deget de curaj pot strălucii în întuneric. Viața e mult prea scurtă să stai o secundă supărat. Lumea e mult prea mare, deține prea multe oportunități și provocări ca viața ta să nu fie așa cum vrei. Și dacă până acum ai călcat tot cu dreptul și nu ți-a reușit, încearcă și cu stângul așa cum face amicul meu mereu!

M-am angajat la xxxx in urma cu cativa ani, pe timpul in care scriam la revista Tabu si alte publicatii din Romania. O prietena cunostea pe cineva din conducere si uite asa am ajuns sa lucrez pentru ei, undeva prin anul 2008.

A fost o colaboare foarte frumoasa, in tot acest timp am lucrat doar de noapte si ziua am putut face alte chestii, alte activitati. Chiar daca simt oboseala, mi-a placut. Am facut ce imi place si am avut parte de colegi de nota zece. Sper ca pe viitor sa am pe langa mine tot asa colegi la fel de faini, curajosi si dedicati obiectivelor.

M-am ocupat de partea online a publicatiei, tot ce ai citit in tot acest timp pe site a fost editat de mine. Am invatat multe si am vazut multe si sunt de parere ca fiecare perioada din viata are frumusetea ei.

Nu mi-am dat demisia. Am primit diverse intrebari pe Facebook si hai sa lamurim si aceasta problema. Zilele trecute am fost chemat in biroul conducerii si o imprimanta “muncea” de zor. Era decizia de concediere si preavizul. Stiti voi, vremuri grele pentru companii, restructurari de posturi, directori noi. Nu am primit nici o notificare in prealabil. Am mers direct la contabila si mi-au fost predate actele necesare si m-au asigurat ca voi beneficia de somaj, ca parca asta ma incalzea foarte mult.

Conform decentei minime pe care o am, consider ca trebuia sa fiu avizat mai demult. Sa am timpul necesar sa-mi caut un loc de munca. Lucrand de noapte, o buna parte a zilei o dorm ca un porc. Cand sa-mi mai caut si job?

Nimeni nu contesta faptul ca orice firma face restructurari in perioada de criza, dar atunci cand esti corect si ti la oamenii cu care ai lucrat ani de zile, oamenii care nu au avut niciodata concediu de odihna pentru simplul motiv ca erau dedicati muncii si intelegeau ca daca plecau in concediu nu era cine sa le faca treaba, oamenii care nu au fost platiti pentru concediul de odihna, oamenii care in concediul medical au fost totusi la munca pentru simplul fapt ca au inteles notiunea de unitate si dedicare. Pe scurt asta este povestea “demisiei”.

Cine vine in locul meu?  Imi vin si alte intrebari in cap. Postul meu se restructureaza doar in acte. Nu am fost acuzat ca nu mi-am facut treaba, am fost doar anuntat ca le pare foarte rau, doar ca trebuie sa stranga cureaua.

Logic vorbind eram unul dintre oamenii care se puteau concedia doar daca era vreo problema majora si se inchidea ziarul. Doamne fereste! Ziarul continua si fara mine, dar cine o sa mai faca ce faceam eu? Nu stiu. Daca daca apare un om nou pe postul meu, atunci ala a fost motivul. Intelegeti voi mai departe ca sunteti majori.

Renegociere? Nu a fost pusa problema. Se puteau gasi solutii prin care ambele parti erau multumite. Si daca banuielile mele se adeveresc si conducerea aduce o alta persoana in locul meu, atunci voi intelege de ce nu am fost chemat la o renegociere a contractului de munca.

Concluzie? Sunt oarecum trist. Nu neaparat suparat. Am motivele mele si prefer sa le tin private. Am facut share cu voi la astea pentru a clarifica pozitia mea fata de acest subiect si am considerat ca cei peste 5500 de fani pe Facebook si voi, cititorii mei fideli de ani de zile, meritati o explicatie care sa vina in prima instanta de la mine.

Angajeaza cineva un prostanac? Imi caut un loc de munca!

2. ,,Unde dracu’ eşti ?’’, adică te sparg în bătaie când ajungi acasă !

3. ,,Da` pe dracu` ! – glumeşti, nu ?

4. ,,Dracu’ să mă ia ?’’ – I’m fucked !

5. ,,La mama dracului !’’ – Nu se ştie unde.

5. ,,E dat dracului !’’ Posedă (ce verb mai cu coadă puteam găsi, nu-i aşa ?, că tot vorbeam de preacuratu`) însuşiri speciale…

∞. …şi tot aşa. Sunt efectiv expresii care în ultima vreme m-au uimit prin numărul lor. Vorbind efectiv cu prietenii, fie live, fie pe reţelele de socializare, în tramvai, tren, autobuz etc.

E drept. Am crescut, nu mai suntem toată ziua bună ziua cu organul în gură. Nu mai avem vorbe de duh care să le conţină. Am trecut de faza aceea primară, când încă din gimnaziu îmi aduc bine aminte, se înjura prin şcoală de mama focului.

Cu asta am trecut la ,,dracu’“. The dark side, cum s-ar zice. Păi dacă tot suntem ţara lui Dracula, nu ? Dacă tot se duce totul de râpă, hai s-o dăm pe dracu’. Sună mai bine oricum decât orice altceva ai avea pe limbă. Paradoxal, sună mai light întunecatu’, nu-i aşa ?

Am observat de asemenea înlocuirea vocalei ,,a’’ de după ,,r’’ cu un ,,e’’, fie prelungirea  lui ,,e’’ cu un ,,i’’ scurt (,,dracu’“ = ,,drecu’“, ,,driecu’“), dându-i o cuvântului – stropit peste tot pe deasupra cu praf magic pentru îngâmfaţi – o valoare sictirită şi o înţelepciune de mahala. Majoritatea rostesc cuvântul cu juma’ de gură, mestecând parcă gumă, gata-gata oricând să arunce şi flegma nervoasă pe bordură în semn de scârbă.

Dacă pronunţi cuvântul întreg, cu articolul nehotărât cu tot, fără apostrof (adică …,,dracului’’), ai foarte mari şanse să ţi-o cam iei în freză,  ,,’te drecu’ de intelectual tâmpit !’’.

Ţin bine minte din perioada grădiniţei o discuţie foarte scurtă între educatoare şi mine, după ce mă alergase prin toată sala de clasă. Ea, transpirândă: ,,Treci la colţ !’’ , eu: ,,La dracu’ !’’. Încă de pe atunci aveam coada lungă, însă se pare că mi-a dispărut. Poate de la an la an s-a tocit de tot, de la cât de des ajungeam să mi se netezească fundul cu plesnituri de palmă. Şi aveam imprimate palmele tuturor: ale mamei, ale surorii, ale educatoarei, ale fetelor, pe care le pişcam răutăcios până le scoteam vânătăile, ale băieţilor pe care îi vedeam mai mămoşi şi îi acuzam de acest lucru, ripostând la rândul lor să-şi apere viteji demnitatea ş.a.m.d.

Tot aşa, în perioada copilăriei, cuvântul ,,dracu” (preluat fie din certurile părinţilor, fie din perioadele lor de stres sau nervi) continua să rămână ceva tabu, iar simpla sa pronunţare năştea în mine atât o stare de agitaţie şi ură, cât şi una de groază mai apoi, gândindu-mă mereu la valuri de foc şi corniţe. Iadul îl asociam cu lemnul încins pe care îl vedeam arzând în soba şi teracota de la ţară.

De ce un articol despre ,,dracu” ? Păi sigur că ,,dracu”.. Eu nu sunt genu` care să-i mulţumească lui Dumnezeu în fiecare zi că-i viu sau să îmi compar situaţia cu cea a unui african bătut de soartă pentru a mă simţi mai bine. Detest optimismul de genul. Bine, nici nu tai prin casă capul vreunei sărace găini sau aprind lumânări imediat ce bate de doisprezece noaptea.

Cred că în Romania, singura scriere decentă, după latura mea să-i zicem cioraniană, este cea care reliefează răul unei lumi prea uniforme, cu adăugarea aceea a stropului de comedie neagră, atât de caracteristică nouă. Ba chiar inegalabilă. Poate ne bat doar englezii, scoţienii, irlandezii şi galezii, certându-se toţi laolaltă.

Vorba lui Caragiale, căci în curând se împlinesc 160 de ani de la naşterea acestuia : ,,N-ar fi rău să fie bine.’’

Vă las cu două linkuri cu furcă şi codiţă:

Cică pe clopoţel.ro există un test online în care poţi afla de mic copil dacă eşti dat sau nu dracului. Mai bine intri pe net să afli, decât să-ţi ardă maică-ta o bătaie, nu ?

Al doilea e surpriză, aşa că click pe ea aici.

P/S: Nu sunt rocker îmbrăcat în negru, nu port pentagrame, nu am plete, nu dau din cap ca un descreierat la concerte, şi chiar dacă aş face toate astea, cine-ai fi tu să mă judeci ? Dumnezo?

Asta deşi performanţele tehnologice au crescut numărul orelor din timpul nostru liber. Timp liber care îl petrecem (sau mai bine-zis pe care îl irosim) la televizor ori în faţa calculatorului. Aşadar, în viaţa noastră predomină vizualul drept canal de transmitere al datelor. Date transmise către noi cu o rapiditate uluitoare, care rar ne mai îndeamnă la un moment de respiro. Poze, ştiri, filme, jocuri, videoclipuri etc. Conţinutul valoric al acestor imagini (adică ingeniozitatea ideilor şi punerea lor în valoare) contând mai puţin, se pune mai mult accent pe calitatea tehnică a acestora, pe modul în care sunt împachetate şi distribuite. Mesajul pe care îl transmit este şi acesta foarte important şi bine definit. Uşor de înghiţit. Imaginea ne ia ochii, iar mesajul final este destinat să sucească minţi. Spre deosebire de imagini, care redau un singur lucru – în majoritatea cazurilor incontestabil – adică doar ceea ce se vede, cartea este instrumentul de analiză al datelor.

Comparativ cu restul epocilor trecute, suntem din ce în ce mai agitaţi. Cititul a devenit un moft, pe când mai demult era considerat o adevărată religie. Să zicem că astăzi l-am putea compara cu fenomenul fotbalistic din Anglia.

Dacă citeşti eşti catalogat fie drept snob, fie rişti să fii dat laoparte. De câte ori nu mi s-a întâmplat. De aceea prefer să citesc acasă şi niciunde altundeva. Nici măcar la bibliotecă. Cititorul trebuie să moară pentru a-i face loc cititorului de prospecte şi reclame. El trebuie să prospere, fiind, nu-i aşa, mult mai profitabil.

Dacă m-aş fi luat după restul celor care se dau mari cititori, citându-i vezi Doamne pe marii clasici, m-aş fi lăsat de citit cu mult timp în urmă. Sunt aceia plini de aforisme şi deci, plini de concluzii. Aceia care folosesc oricând verbul ,,lecturez’’ în locul mai elegantului ,,citesc’’. Aceia care iau peste tot cu ei o carte cât mai groasă şi mai sofisticată, prefăcându-se cufundaţi în scrierile acesteia, ducându-şi gânditori mâna sub bărbie, încruntând din priviri şi antrenându-şi ridurile. Este ca şi cum ţi-ai pune nişte ochelari serioşi pe ochi şi în spatele tău o bibliotecă plină cu cotoare de soi la vedere şi ai zice că eşti cărturar. Cunosc un astfel de om, e aliterat. Pe lângă el, am dat de o grămadă de alţi pseudointelectuali, frustraţi de propria lor impostură şi incapacitatea de a se camufla mai exact. Sunt genul acela de oameni de care trebuie să te rogi pentru a-ţi acorda o minimă fărâmă de atenţie, întrucât ei deţin adevărul absolut asupra oricărui fapt aflat în discuţie. Prin urmare, în duelurile directe (pentru că ei nu dezbat, ci se duelează cu oricine le contestă deciziile) ei încep de la zece, tu o iei de la zero…

Unde, ce, cât şi cum citim ? Din punctul meu de vedere liberal şi hipiot, oriunde. Nu chiar orice. Cât poftim şi cum ne convine mai bine. Aş mai adăuga însă că totul are o limită, iar ce o depăşeşte în permanenţă se cheamă dependenţă. Nu ştiu cum s-ar combate aşa-zisa manie a cititului. Noi ăştia nu foarte mulţi câţi am rămas fideli acestei mici obsesii, acestei pasiuni deloc aducătoare de succes, nici nu prea suntem interesaţi să aflăm o eventuală soluţie, întrucât cititul este probabil singurul lucru care ne mai aduce o bucurie reală şi o speranţă la orizont. Este blestemul nostru dulce-acrişor, legătura noastră cu sacrul, întrucât cărţile ne fac mai conştienţi de caracterul efemer al omului, al materialului.

Personal, găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru a citi. Când privesc spre cărţile necitite ce staţionează în rafturile bibliotecii, ieşind uşor înafara acesteia, mă macină acel gând, dezolant de altfel, al unei înfrângeri categorice. Ce să mai zic de teancul de reviste literare şi numărul infinit de ziare de politică şi cultură.

Pot spune că pe mine lectura m-a cam îndepărtat de oameni. Rectific, de gloată. Am început să-i citesc, să-i intuiesc şi să mă feresc de mulţi dintre ei. Cărţile m-au învăţat să mă feresc de naivitate, de emotivităţi exacerbate, de nepăsare, ignoranţă, de falsităţi, de înşelăciunile şi paguba pe care mi le-ar fi creat-o minciuna altora. Sigur, nu e o regulă. Există oameni simpli care n-au pus mâna în viaţa lor pe o carte, dar care au ştiut oricând să îşi arate latura umană.

Astăzi am terminat ,,Particulele elementare’’ . Mă bătea gându’ să scriu o cronică de carte referitoare la aceasta, însă am renunţat imediat la această idee. De fiecare dată când o fac am impresia că printr-un simplu articol dau o sentinţă mult prea puţină în cuvinte, searbădă. Mă simt la fel ca profu’ de mate în liceu când trântea pe tablă într-o singură cifră rezultatul direct, iar noi ăia mai neolimpicii, umpleam de egaluri foi întregi. Citind cartea, care făcea referiri fie la Nietzche, Bohr, Kant sau alţii, mi-am dat seama că pentru a scrie, trebuie să citeşti considerabil, iar pentru a trăi cât mai frumos, trebuie să împleteşti în mod circular actul lecturii cu empiricul.

 Într-o lume în care mai nou toată lumea poate scrie cărţi şi influenţa minţi, stau şi mă întreb uneori pentru ce mai fac eu chestia asta. Pentru cine ? Nu ştiu. Am impresia că nimic nu va rămâne în urma mea. Un capitol întreg al cărţii se referea la asta, dar tot ce a făcut a fost să mă facă mai conştient de acest lucru. Dacă restrâng ecuaţia de la general la particular, e simplu. Într-o lume românească, tinzi să dispari din scenă, cât mai mic, undeva într-un colţ, cum o fac eu, scriind. Şi apoi, scrisul devine necesar nu neapărat din motive pecuniare, ci prin asta îmi pun sângele în circulaţie mai nou. Sunt jurnalist, dar pentru a mă exorciza, pentru a-mi elibera mintea de suferinţă, temeri şi diverse alte stări şi gânduri, scriu prostii gonzo.

 Nu-mi plac târgurile, lansările de carte sau cenaclurile. Prefer să stau în casă, în liniştea mea, în întunericul meu, să putrezesc sub plapumă şi să-mi văd de cărţile mele. Departe de zarvă.

Inversarea valorică de astăzi a făcut ca autorii de succes să îşi dobândească    această titulatură în urma milioanelor de copii vândute şi nu datorită profunzimii ideilor lor. În ceea ce priveşte cărţile scriitorilor cu adevărat valoroşi, ele sunt din ce în ce mai greu accesibile, multe dintre cele cu un număr limitat de ediţii fiind pe cale de dispariţie. Rămânând în prezent, putem afirma că deznădejdea actualilor scriitori provine dintr-o constantă descurajare editorială, cât şi dintr-una mediatică.

  Calitatea unei cărţi nu stă în faptul că ar fi definitivă. O carte bună te zguduie, te contrariază şi te învaţă cum să îi filtrezi conţinutul, punându-te faţă în faţă cu propriile tale idei şi convingeri.

Oamenii nu mai vor să fie stârniţi, nu mai îşi doresc să gândească, vor doar reţete de succes în doar câţiva paşi sau să înveţe cum să… Nu de aia citesc o carte. Să dau din cap şi să aprob nătâng orice tâmpenie scrisă de orice tâmpit cum o face toată lumea în mintea lor printr-un ,,Daaaa’’ obedient si prelung. Există un număr limitat de cititori de seamă şi un imens număr de cititori limitaţi.

Unele persoane au ajuns să citească doar ce mai văd pe la televizor, cum ar fi banda aceea de la ora de ştiri, situată în josul ecranului sau lipită pe fruntea acestuia. E aşa mare interesul pentru citit că nici ziarele nu le mai răsfoim. Ne sar în ochi doar titlurile-gigant şi intertitlurile, de parcă paragrafele textului întreg ar fi efectiv invizibile. Cred că dacă s-ar putea şi fără astea, omul zilelor noastre ar renunţa de tot la citit.

Odată încheiat procesul de citire, acesta se continuă în mod fericit cu un proces de reflexie. Nimic pe lumea aceasta nu îţi poate oferi într-un mod atât de sublim ce îţi dăruieşte o carte. Intimitatea gândurilor. Întregirea cunoştinţelor. Posibilitatea cunoaşterii de sine. Introspecţie. Gândire reflexivă.  Meditaţie. Conştientizarea propriei mortalităţi, respectiv a sacrului şi profanului.

,,Tot ce am învăţat vreodată despre scris, am învăţat din proprie experienţă. Aşa am aflat cum stau lucrurile cu ceea ce Hemingway numea efectul de aisberg: cititorii percep dintr-un text doar cele zece procente care ies la suprafaţă.’’ – Hunter S. Thompson

Hai să transformăm asta într-o leapsă. Oare ce există dincolo de copertă? Întreb pe Denisa, Ramona, Tita, Lilisor, Cristina, Raluca, Adriana, Alexandra, Anca, Marius, Oana, Cristina,

Urmaresc frecvent pretul biletelor la companiile aeriene low cost si am gasit bilete dus-intors la aproximativ 80 ron cu toate taxele incluse. Mi-am alertat prietenii si ne-am hotarat sa mergem la Milano. De cand am vazut oferta si pana am achizitionat biletele au mai trecut aproape doua saptamani, timp in care preturile au mai urcat. Noi le-am cumparat in final cu 165 ron dus/intors si chiar daca pretul a fost dublu fata de ce am vazut initial, calatoria asta nu trebuia sa o ratez mai ales ca pretul era inca mai mult decat acceptabil.

A urmat o intreaga aventura si o cautare riguroasa pe internet… Unde ne cazam? Am navigat pe diferite site-uri de profil care afisau oferte deloc incurajatoare. Doream sa fie o calatorie cu buget extrem de redus si majoritatea preturilor la cazare depasea planul nostru initial.

M-am ambitionat si am gasit un hostel foarte misto. Totul parea atat de frumos. O camera de sase locuri costa 100 de euro pentru doua zile, aproximativ 16.70 Euro de persoana pentru doua zile.

Desigur ca imi faceam tot felul de griji. O astfel de resursa ieftina iti poate aduce tot felul de neplaceri, dar am riscat si am rezervat o camera la acest hostel.

Ei bine a venit si ziua plecarii. Ne-am trezit dis de dimineata si am plecat spre Timisoara. La aeroport. Nu am intampinat probleme si dupa un zbor “plin” cu turbulente am ajuns la Bergamo, urmand ca de acolo sa luam un autobuz pana la Milano, pe o distanta de 45 de km.

Legaturile dintre aeroportul din Bergamo (Orio al Serio) si Milano sunt foarte bune. Nu astepti mai mult de 10 minute pana soseste unul dintre numeroasele autobuze care te duc spre unul dintre cele mai frumoase orase ale Europei, destinatia noasta finala. O calatorie costa 9 euro, pentru grupuri de minim 4 persoane pretul este redus la 7 euro pentru o calatorie.

Gara centrala din Milano este una dinre cele mai mari pe care le-am vazut vreodata. Anul 1906 este decisiv pentru istoria acestui oras. Ulisse Stacchini castiga competitia care ii aduce un loc in istorie. Construirea actualei gari, cladiri impresionante, pline de motive abstracte si geometrice, coroane impresionante care sunt astazi o importanta atractie turistica a orasului.

Inginerul Alberto Faya proiecteaza copertina si consola acoperisului care are o suprafata de 66.500 mp si o deschidere libera de aproximativ 72 de metri.

Odata ajunsi in Milano trebuia in primul rand sa gasim hostelul la care aveam facuta rezervarea. Adrian a fost un adevarat gps uman, cu harta in fata ochilor am parcurs usor cei aproximativ 4 km pana la locatia cu pricina.

Hostelul este foarte dragut. Camerele sunt mari si curate, baia este “bibelou” si pot spune ca am fost inspirat cand am ales Mr Mido! La receptie patronul de nationalitate turca ne-a asteptat zambitor, ne-a zis ca stie ceva in romaneste si ne-a demonstrat asta. “vorbesti romaneste” zice el intr-o romana care aminteste de turcii de prin parcarile din romania, in perioada in care cea mai veche meserie din lume se practica intens prin parcari.

Ne-am cazat si am pornit spre centrul orasului punctul de pornire a aventurii ce avea sa dureze doua zile.

Domul sau Duomo di Santa Maria Nascente cum zic italienii, este principala atractie turistica a orasului, unul dintre cele mai mari edificii bisericesti romano-catolice din lume. Formele estetice si stilul gotic sunt facute sa impresioneze. Cele 135 de turle construite cu o foarte mare atentie la detalii sunt mai mult decat fabuloase.

In 1386 a inceput constructia Domului si realizarea acestuia a fost realizata in cateva secole. Nu vreau sa ma avant prea mult in istorie, vreau doar sa-ti fac cateva recomandari de care sper sa ti cont si daca ajungi prin aceasta zona sa nu le ocolesti.

Unul dintre cele mai renumite monumente din Milano este si Castelul Sforzesco, impozant si purtand inca aerul medieval pe care trebuie sa-l aibe orice castel, a reusit sa ma duca inapoi in timp. Momentele petrecute in interiorul castelului sunt unice si m-am simtit ca un cavaler medieval. Constructia castelului a inceput in anul 1368 si din pacate a fost demolat in 1447 de catre locuitorii orasului, probabil suparati de regimul din perioada respectiva. In 1450 a inceput reconstructia lui, in timpul celui de-al doilea razboi mondial a suferit daune majore si din fericire la scurt timp a fost restaurat.

Constructia gazduieste impresionante colectii de arta, o lucrare a mareului Michelangelo asteapta turistii curiosi si dornici sa cunoasca putina istorie. Intrarea se face prin Piazza d’Armi. Daca iubesti arta este de neiertat sa ratezi aceasta locatie.

Scala din Milano – Teatro alla Scala. Considerata una dintre cele mai importante opere din lume, Scala din Milano este un simbol viu al excelentei, al pastrarii intacte a culturii la superlativ.  Italienii asociaza Scala din Milano cu Risorgimento,miscarea poporului italian care lupta pentru unificare in secolul 19-lea.

Capodopera lui Leonardo da Vinci – Cina cea de Taina, o poti vedea in Santa Maria delle Grazie, poate cea mai apreciata fresca din lume. Este foarte important sa-ti faci rezervare din timp. Doar cu foarte mult noroc poti face rost de un bilet de intrare daca nu l-ai rezervat.

Galleria Vittorio Emanuele II, aflata exact intre Duomo si Scala din Milano este si ea o atractie turistica importanta. Proiectata de Giuseppe Megnoni, galeria este un principal loc de intalnire a italienilor dar si a turistilor. Grupul nostru de prieteni cu care am calatorit a folosit ca reper aceasta zona si nu ne-am ratacit. Nu stiu exact de ce, dar este supranumita camera vietii din Milano.

Acestea sunt cateva recomandari. Daca dispui de cateva zile libere merita sa vezi toate atractiile acestei metropole.

Am petrecut doua zile excelente si am vizitat locuri pe care nu le voi uita prea curand. Ma dor picioarele, sunt foarte obosit dar voi repeta experienta cu prima ocazie. Urmatoarele locatii unde vreau sa ajung in primavara asta sunt Bari, Roma si Bologna.

Bugetul meu pentru aceasta calatorie a fost de 70 de euro. Aici includem biletele de avion, toate taxele, cazarea, masa, transportul.

Am postat pe Facebook o parte dintre fotografiile facute de mine in aceasta excursie.