Dacă tot am început accid zilele astea, zic să continui așa.

Ieri la Arad a murit un bărbat în timp ce-și plătea creditul la bancă!!! Atăt de periculoase sunt creditele astea?
Bărbatul în jur de 60 de ani se afla în caseria băncii când, din senin, i s-a făcut rău.

Au venit medicii dar era prea târziu pentru bietul om. Un accident vascular…

Eu am două credite. Din fericire pentru mine, reușesc lunar să platesc la timp. Ultima dată când  am întârziat o săptămână cu ratele, am fost bombardat de scrisori în care eram amenințat că trimit executorul pe capul meu, că bla, bla, bla.
Și ca să fie meniul complet, au venit la ușă și au amenințat proprietarul locuintei unde am domiciliu în buletin că data viitoare aduc și executorul cu ei.
După ce am venit din Italia le-am făcut o vizită. Am fost diplomat. Nu-mi place circul. Am cerut sa-mi fie schimbată adresa de corespondența pentru că m-am mutat… Și le-am dat adresa bunicii mele,  într-un sat unde poșta ajunge o dată pe lună și călare. Păi poate vor doamnele de la bănci să ajungă si acolo… Peisajul e pitoresc 100%!

Nu sunt cârcotaș de felul meu, dar azi sunt înfuriat la maxim pe serviciile  ING.  Acum două săptămâni mi-am activat obțiunea de notificare prin sms.

Simplu ca bună ziua!  Activezi serviciul ăsta pentru un cost de 4 ron/luna și ei te înștințează prin sms atunci când se efectuează tranzacții în contul tău. Sau mai bine zis te înștințează o pulă! Desigur că nu am primit nici un sms. Am sunat la o tanti de acolo care-mi zice că o să mă sune ea mâine căci trebuie să vorbească cu tehnicii. Eh, cum v-am sunat eu pe voi  zilele astea, așa a sunat și doamna ea…

Nici nu am venit bine din Italia și deja au început dezastrele. Sunt puțin șocat de cutremurul din Italia. Prietena mamei este în spital, iar persoana pentru care lucra este moartă. Toată Italia este în stare de șoc!

Din câte știu pană acum foarte multi români au fost scosi morți de sub dărâmături…  Este atât de aiurea! Pleci de la casa ta să faci un leu în plus, să-ți întreții familia din țară și te întorci într-un sicriu. Oare ce este în sufletul unui copil când primește vestea că mama lui a murit printre străini. Nici nu vreau să găsesc răspuns la întrebarea asta.

La 25 de grade afară nu faci altceva decât să te bucuri. Sau să înjuri geaca groasă luată dimineață pe tine, în grabă spre serviciu… unde de altfel ai întârziat pentru că nenorocitul de ceas nu a știut anunța că ora a fost schimbată. Știu, asta se întâmpla 2 zile în urmă. Eu doar azi am setat ora la telefoane. Zilele astea au fost îngrozitoare!

Clienți mulți, pentru revistă am avut câteva interviuri de terminat și tot așa. Joi vin acasă o perioadă scurtă și abia aștept să dorm iarași pană la 14.00! Cu ochii în televizor, văd un caz mai deosebit. O vacă de italiancă începe să țipe pe stradă în miez de noapte pentru că a trecut pe lângă ea un barbat care vorbea la telefon, în românește! Și sună asta la poliție, să o ajute, că are o frică teribila și uite așa e pornit un scandal în toată regula. Românul nu o violase și nici nu avea intenția.

Practic se întorcea omul de la serviciu. Evident românul a facut plangere împotriva doamnei cu pricina și s-au tot judecat. Verdictul? Judecătorul a respins plângerea românului pe motiv că femeia era disperată, speriată si a acționat pe moment. Poate este de înteles cu atâtea crime și violuri, însă este clar vorba de discriminare indiferent de ce motive avea.

Ca și cum pleci în vacanță în Italia, te plimbi noaptea pe o străduță și vorbești la telefon cu măta care e disperată că nu se pricepe să-ti aibe grijă de acvariu sau alte jivine pe care le ai și te trezesti la un moment dat cu una care țipă ca din gură de șarpe, lângă tine, gata să-ți scoată ochii cu mânerul umbrelei. Desigur, am băgat în pizda măsii și pe doamnă și pe judecător. Am închis televizorul.

Da. Îmi doresc foarte mult un copil. Deocamdată nu cred ca există vreo lege prin care cuplurile gay pot adopta un copil, la noi în România zic.
Mă cam macină chesta asta de foarte multă vreme. Și poate nu neapărat faptul că sunt homosexual mă doare, ci faptul că din punct de vedere medical nu pot avea copii. O sa fiu mereu un frustrat și neâmplinit pe tema asta și nimic pe lume nu o să reușească să-mi alunge golul… Până una alta sunt doar unchi!

Fiecare lucru, ființa, își are locul ei în inimile noastre. Nici dragostea persoanei iubite, nici animalele de care ești înconjurat nu pot substituii un copil. Ne împărțim dragostea adevărată în proporții, fiecaruia acordăm atât cat este necesar sau atât cât putem.

Am devenit sălbatic.  Ieșirile nu mai sunt pasiunea mea. Prefer să stau toată ziua în casă, să-mi fumez liniștit țigările, să-mi beau cafeaua puțin amară înconjurat de cabluri, prize și adaptoare pentru carduri.  Din câte îmi dau seama ăsta e semn că mă ramolesc sau poate doar am mai îmbatrânit cu câțiva ani, fără să-mi dau seama.
Se zice că există o vârstă pentru toate, o anumită perioadă din viață dedicată fiecărei activități. Vârsta copilariei, a dragostei și a maturității, cu toate că maturitatea asta uneori refuză să vină și e bine pentru că reușim astfel să ne păstram tinerețea… întipărită în mintea noastră.
Mi-am propus să iubesc anul ăsta. Este unul dintre planurile mele ce nu le-am spus nimănui. Vreau să fiu narcisistul ce nu am fost niciodată. Vreau sa-mi iubesc defectele și cine-mi stă aproape.

…………………………………………………………………………….

Cu toţii avem nevoie de o zi care să ne salveze. O zi în care evenimentele să se aşeze şi întâmple într-o ordine atât de bizară şi anormală dar dând senzaţia de familiaritate încât sufletul nostru să renască. Şi nu trebuie să o căutăm sau să o cerem neapărat. Trebuie doar să ne-o dorim. E primăvara miracolelor şi sunt zilele de lună plină. Deci orice e posibil şi ziua fiecăruia cu puteri salvatoare poate începe şi surprinde azi mâine. Şi spre dupamiaza, când soarele se pregăteşte de un apus mai plictisit şi totuşi mai evident ca-n alte zile poţi gândi retrospectiv că ziua asta ţi-a dat tot cât ar putea o zi să-ţi dea. Că puterea şi entuziasmul simţit acuma sunt noi nouţe.

… zice fata asta pe blogul ei. Recunosc, citesc pe nerăsuflate ce scrie ea. Așa, într-un mod anonim, însă azi doresc să-i mulțumesc, pentru posturile din trecut pe care le recitesc de fiecare dată când am nevoie de ele și pentru cele proaspete, mereu în același stil, frumos colorate cu pasiune!

Despre posesivitate s-au spus foarte multe. Cred că am citit de-a lungul vieții o grămadă de studii și articole despre acest subiect.  Îmi amintesc de o prietenă care trebuia să meargă cu capul în jos pe stradă pentru că soțul era gelos dacă se uita… Acum întreb! Este interzis să te uiți?  Sau mai sunt cazurile cu relațiile în care nu prea există încredere și trebuie justificată fiecare secundă a unei zile sau nopți.  Sincer consider astea niște idioțenii și sunt convins că persoanele care fac așa ceva au probleme cu creierul. Altfel nu-mi explic!
De ce pornești la drum alături de o persoană în care nu ai  încredere? Și mai ales de ce continui dacă consideri că persoana de lângă tine nu te merită? Poveștile astea de viața nu le-am înțeles niciodată și sincer să fiu nici nu cred că le voi înțelege vreodată.
Revenind la prietena respectivă, după un anumit timp și-a dat seama că soțul o însela, în tot acest timp în care posesivitatea și gelozia lui erau clar nejustificabile.
Am fost mereu de părere că într-o  relație dacă nu există încredere, nu există nimic. Și nu mă refer la încrederea totală… ci la încrederea care ajută la bunul mers al unei relații.

În Italia, criza financiară este simțită altfel decăt în Romania. Ieri am pățit o fază interesantă, la care am meditat puțin. Mi-am cumpărat din piață niște roșii. Eram puțin grăbit și nu am mai stat dupa restul de 10 cenți pe care trebuia să-l primesc de la vânzător.

I-am zis mulțumesc și am plecat. A început să strige după mine prin toată piața și de rușine m-am întors înapoi… credeam ca i-am dat omului mai puțin decăt trebuie, altfel nu-mi explicam de ce era așa de impacientat.
Mi-a dat cei 10 cenți rest, mi-a zâmbit frumos și am plecat.  Doamne îmi zic, atâta circ pentru zece centi.
Azi, o situație asemănatoare, dar de data asta o clientă aștepta 2 cenți rest la un magazin… Vânzătorul cauta ”păhărelul”  cu cenții, eu înjuram în gând și pe babă și cenți și poate și puțin nația dar mi-am zis să nu fiu măgar si să înjur doar pe cine trebuie.

Dacă înainte de javra asta de criză lucrurile stăteau cam la fel, azi este și mai jale aici.
În Italia valoarea de piața a unor companii importante precum Telecom Italia, Fiat, a scăzut într-un mod foarte dramatic, cu mult peste cinzeci de procente. Până și Berlusconi are averea mult mai mică, datorită crizei financiare și a acțiunilor cu prețuri diminuate.

În Arad de exemplu am simțit cel mai mult efectele… Marile firme și-au dat muncitorii afară pentru că nu mai aveau lucrări și chiar eu am fost concediat de la o instituție care nu mai avea cu ce să-și plătească angajații.
Este ”la modă” să avem două locuri de muncă. Eu îmi dau seama că fac o mie de chestii pentru ca să pot supraviețui, să nu îmi lipsească nimic și mai ales să dorm liniștit. Asta contează cel mai mult…

Italienii sunt foarte puturoși. Vor salarii mariiiiiii și dacă se poate nici să nu munceasca foarte mult.

Suntem un popor de înarmaţi, fraţi de arme cu toţii, comitem jafuri la bănci, ne împuşcăm pentru orice fleac, violenţa ne caracterizează din ce în ce mai mult. Ne dă o lecţie de mare valoare poporul vecin în cazul uciderii lui Cozma şi ne forţează la solidaritate. O solidaritate care ne-a impresionat pe toţi şi care ne face mare cinste, dar care rar se manifestă. În schimb, pătăm o atitudine naţională cum rar s-a mai văzut cu un imediat jaf la banca din Cluj-Napoca…

…Spunea colega mea Claudia Benţe într-un editorial din ediţia de astăzi a cotidianului unde lucrez.   Chiar am meditat foarte mult. În ultimii ani avem parte doar de stiri ce zugrăvesc parcă cele mai teribile filme de gorază.  Sunt zeci de crime zilnic, zeci de babe violate sau molestate într-o oarecare măsură,  bebeluşi aruncaţi la ghenă, etc.  Şi dacă gândim logic,  astea sunt întamplari de care presa află… Oare câte se întamplă şi nu sunt descoperite poate niciodată?  Existâ vreo ţară care să  prezinte violenţa cel puţin la fel ca Romania? Citeste restul mesajului »

Dincolo de mediatizarea facută asupra cazului Cozma, nu cred ca este cineva care să nu fie mișcat oarecum de drama acestei familii și moartea lui Marian.
O dramă în care familia Cozma și-a primit copilul acasă, într-un sicriu. Românul si-a exprimat solidaritatea cum a putut mai bine. Lacrimi, lumânări și durere în fiecare oraș prin care masina ce-l transporta pe Marian Cozma a trecut.
„Nu vă lăsaţi copiii să plece de lângă dumneavoastră” sunt cuvintele pe care tatăl le rostea de fiecarea dată când avea ocazia, cu o voce stinsă și fără nici o lacrimă în plus, față de râul de lacrimi scurs. Nici nu vreau sa-mi imaginez momentul în care un om nu mai are nici o lacrima, momentul în care nu mai are puterea necesară să plângă.
„Nu vă lăsaţi copiii să plece de lângă dumneavoastră”  poate fi interpretat în multe feluri. Interpretarea mea se referă la indiferența autorităților cu privire la valorile din România. Oameni care au adus medalii, premii și titluri. Oameni care au ridicat imaginea României în lume.
Ce  oferă statul român? Umilința și ignoranța, salarii de rahat.  Străinii se mândresc cu valorile noastre. Reușim să aducem măndire străinilor, dar ei știu cum să se poarte cu un sportiv, cu un muncitor, cu un om… cu cineva care-i aduce succes.
Medici, ingineri, profesori… toți pleacă din țară pentru că sunt umiliți, pentru demnitatea le este călcată în picioare.
Nu vă lăsaţi copiii să plece de lângă dumneavoastră!

De astazi sunt OFICIAL singur (iarasi).   Fac o pauza! ( pauza de somn desigur  =)) )

In fiecare  zi citim despre sinucideri… Prin Arad sapatamana asta au fost numai astfel de cazuri! Ieri unul si-a taiat gatul cu drujba, o alta persoana si-a pus streangul de gat zilele trecute si exemple mai sunt.
Pe plan national, este la moda sinuciderea printre tineri.  Din dragoste, probleme la scoala, cu parintii sau altele.
Poate ei doresc sa aplice  o lectie persoanelor pe care sunt suparate sau pur si simplu lipsa unei educatii, lipsa unei familii unite din toate punctele de vedere, sunt unele motive.
Nu-mi imaginez de unde au atata curaj incat sa-si doreasca moartea… ba chiar sa o si gaseasca si zic asta cu putina ironie.
Este destul de trist. In viata trebuie sa luptam, uneori impotriva ei. Intradevar, este cruda dar consider ca avem destul arme si resurse pentru a trece peste toate.