Ieri mi-a fost mila, de o femeie trecuta de 60 de ani. Statea la intrarea in piata Mihai Viteazul. Astepta un banut de la orice binevoitor. Ploua ingrozitor si parea ca nu-i pasa. Nu poti ramane indiferent la astfel de cazuri si ma gandesc ca nu exista om in intreaga viata sa nu fi trait la un moment dat o drama.O privesc atent. Pare vesela cand cineva o priveste, dar atat de trista cand o persoana trece pe langa ea fara sa-i acorde nici o atentie. Imi imaginez ca fiecare strop de ploaie ce-i aluneca pe fata, este de fapt o lacrima, o lacrima dintr-un sir lung, al vietii. O privesc drept in ochi, am vaga impresie ca-mi cere iertare pentru ca traieste. Vin mai aproape de ea si îi ofer umbrela mea. Ezita sa o accepte, iar eu insist. Raman uimit. Inchide umbrela si o doseste intr-o punga de la picioarele ei. Imi spune ca oamenii nu o pot privi pe sub umbrela. Ma scotocesc prin buzunare si  îi întind amical o bancnota. Imi multumeste. Ma asez langa ea, ignorand la randul meu poaia. Imi spune ca astazi e ziua ei, o cheama Geta. Imi zambeste.
Am plecat gandindu-ma la milioanele de batrani, la mama mea, la tot ce inseamna batranete, singuratate si nepasare. Eram ud leoarca, dar nu-mi pasa. Am reusit sa smulg un zambet ieri. Un zambet adevarat.