Când eram copil singurele tatuaje pe care le văzusem erau acele desene simpluţe de pe braţele unora dintre bărbaţi. Clasica inimioară care încadra un nume feminin, străpunsă, firesc, de o săgeată, îmi stârnea o curiozitate nespunsă şi în acelaşi timp admiraţia pentru curajul posesorului. Încercam să citesc, pe furiş, textele, să descifrez simbolurile şi să construiesc scenarii fantastice ca răspuns la întrebarea “Cine e Suzi?”. N-am uitat nici nelipsita sirenă, cu coada pe o parte şi cu solzi.
Întreg procedeul tatuării rămânea un mister alimentat, în imaginaţia mea, de aura de nonconformişti a posesorilor de desen permanent pe corp. Noi, copiii, ne făceam tatuaje cu abţibildurile speciale de la guma de mestecat şi ne spălam superficial ca să nu se şteargă.
Se ştie că tatuajele erau folosite din cele mai vechi timpuri ca element de identificare şi de apartenenţă la un trib. Privind retrospectiv putem spune că multe nu s-au schimbat din această privinţă. Tatuajul vrea să spună ceva ascuns despre posesor, are un mesaj accesibil doar iniţiaţilor, însemnele tribale şi inscripţiile în limbi puţin accesibile fiind cele mai frecvente.
Dacă tatuajele continuă să-şi exercite fascinaţia, înseamnă că e bine să aflăm mai multe despre ele, mai ales dacă ne gândim să ne facem unul. Tatuajele permanente se obţin prin injectarea în piele a unor pigmenţi care nu sunt altceva decât aditivii coloranţi folosiţi în cosmetică. Se folosesc ace solide, cu vârful rotunjit, ataşate la un instrument special.
De cele mai multe ori instrumentul este conectat la o sursă de energie electrică şi pigmentarea se obţine prin vibraţie. Sângerarea şi durerile sunt frecvente şi fireşti în timpul tatuării. Atenţie! Instrumentele trebuie să fie perfect sterilizate, pentru a nu transforma o experienţă dorită într-un coşmar. Sifilisul, tuberculoza şi virusul HIV sunt numai câteva dintre afecţiunile care pot fi contactate prin tatuare. Citeşte mai departe »
