Mi-am mai facut putina ordine in viata. Am aruncat frunzele ruginite pe care le-am adunat zilnic, de cand frigul si vantul imaginar a cuprins toamna existentei mele. Le-am lasat purtate de vant iar acum acum incercam disperat cu o grebla stirba sa adun si ma rugam sa nu ma doara nimic din tot ce pot regreta.
Credeam foarte mult ca norii au suflet si inca mai cred uneori.  Am privit usor peste umar si mi-am vazut anii trecuti, evolutia si poate putina decadere, poate momentul in care ingerul din mine si-a pierdut aripile, iar eu inca greblez! Iar ei sunt acolo, e drept, uneori nu-i vad.
Uneori aud latrat de caini… la fel de imaginar ca si frigul si caut disperat o metoda de a stopa promiscuitatea ce-mi curge prin vene, prin aceleasi locuri, de o toamna intreaga.  Cand deschid ochii si privesc inainte nu vad nimic.  Apoi ca prin ceata zaresc mesterul ce cliopleste o barca, in lemnul din care eu doream sa-mi construiesc  o busola care sa imi fie ghid, rigida si cu acelasi sens pana cand caria nemiloasa… dar il las, ciopleste cu pasiune si imi zic ca barca asta la final o sa-l ajute sa treaca peste norii cu suflet.  Pentru prima data in viata am inchis ochii fara regret. M-am trezit intr-un tremurat si am gasit o gramada de frunze in jurul meu ce mi-au dat de veste ca mai am de greblat, mult, pana cand un ultim dinte al greblei o sa-mi  sopteasca ca a venit si vremea lui si trebuie sa-l urmez.
Am facut o poteca de la care incerc sa nu fac abateri.  Vreau sa zambesc la fel ca atunci cand mi-am vazut anii, trecuti si frumosi,  frumosi ca un diavol ce  in chip de om cauta sa imi patrunda in  simturi, ca un intelept ce propovaduieste aceleasi lucruri, nascute odata cu mine.
Mi-am mai facut putina ordine in viata. Am aruncat frunzele ruginite pe care le-am adunat zilnic si de data asta am lasat frigul si vantul sa-mi rascoleasca totul, sa caute raspunsuri si combinatii secrete ale locurilor in care nici macar eu nu am intrat.