Imi aduc aminte (cu brio) de crema de zahar ars a bunicii… stia sa faca minuni din cuptorul ala improvizat intr-o bucatarie mica, taraneasca, undeva departe de aglomeratia orasului. Am crescut printre tarana, praf, santurile strazilor. Mi-am rupt coatele, mi-am “pus” un picior in ghips, am furat caisele verzi ale vecinii, am fost alergat cu nuiaua prin toata curtea, dar nimic din toate astea nu mi-au ramas imprimate in minte ca mirosul cremei de zahar ars. Te inebunea, te urmarea prin toata casa/curtea. Te facea mai cuminte, mai ascultator.
Doamne, bunica era o sfanta, doar ca facea gresala sa-si lase sticla “de lapte” ce tinea drept pusculita, mereu in acelasi loc… iar noi am fost multi nepoti… asta pana si-a dat seama ca sticla ei de lapte, plina de monezi, era aproape goala.
A urmat apoi perioada in care vindeai toate sticlele/borcanele din casa, pe 2 baloane…