De foarte multe ori ne intrebam daca suntem fericiti, impliniti, daca avem o viata frumoasa, ce avem si ce nu amem inca. Nu ma refer aici la ultimul model de Audi, ci la lucruri marunte care uneori par imposibil de realizat.
Fericirea asta vine din suflet, zic.
Spuneam intr-un post trecut ca nu-mi este frica de moarte, chiar nu imi este, doar ca inca nu este timpul pentru ea.  Exista o vointa care te face sa traiesti, la fel cum exista si dorinta de a muri. Prima trebuie sa fie intodeauna mai dezvoltata…
Sinuciderea intervine cand nu mai ai o anumita libertate, deci nu este o problema de morala.
Iubim aceleasi fel de creatii, oamenii. Iubim mai mult sau mai putin, dupa cum ne este firea. Eu pot recunoaste ca iubesc omul, mai mult decat acel Dumnezeu in care totusi cred. Doar ca il vad diferit, diferit de toate cartile, picturile in care este zugravit. Il consider o forta mai mare decat il stie toata lumea.
Crestinismul considera divinitatea ca pe o creatoare a omului si a tot ce este in jurul nostru. Iar daca este asa, nu vom fi niciodata liberi. Daca suntem creatii ale unei divinitati, este mai mult decat evident ca nu vom avea niciodata “controlul” asupra libertatii. Si atunci iti ramane libertatea intelectuala.
Fericirea se spune ca la inceputul lumii a existat. Dar ce s-a intamplat? Unde am pierdut aceasta “fericire”. Oare evolutia omului a diminuat, treptat, portia sa-i spunem asa, de fericire?
Oare pot sa-mi permit asocierea iubirii cu fericirea? Eu zic ca da, nu dragostea ma face nefericit, cad o pierd, ci instinctul de proprietate care clar, este contrar dragostei. Va doresc o seara frumoasa.Maine pornim iarasi, pe aceleasi drumuri.